Editorial publicat în Evenimentul zilei nr. 240, anul II, joi, 8 aprilie 1993, la rubrica „Evenimentul zilei văzut de Ion Cristoiu“
În replică la editorialul „Bătrîneţea, faţă în faţă cu nesimţirea“, o cititoare care semnează Luana Şuhan îmi trimite o lungă scrisoare. Aşa cum susține distinsa noastră corespondentă, deşi are 30 de ani, domnia-sa se consideră încă o componentă a generației tinere. În consecință, dna sau dra Luana Şuhan mă lasă să înțeleg că vorbeşte în numele acestei generații tinere. În editorialul meu, plecînd la un moment dat de la o scrisoare trimisă de o cititoare mai în vîrstă, analizam fenomenul tinerilor care nu-i respectă pe bătrîni. M-aş fi aşteptat ca, în rîndurile expediate pe adresa redacţiei, cititoarea noastră în vîrstă de 30 de ani să mă certe că am făcut o generalizare pripită şi să susțină, în consecință, că nu toţi tinerii sînt asemenea celor incriminați, deoarece tinerii, în general, au respect față de bătrîni. Nici vorbă de aşa ceva. Vorbind în numele tinerei generații, cititoarea noastră nu numai că nu-şi afirmă respectul fată de bătrîni, dar, mai mult, lansează un adevărat rechizitoriu la adresa acestora. Citez: „Eu, personal, spre exemplu, încerc să fiu cît mai politicoasă şi condescendentă cu bătrînii, oriunde m-aș afla, dar mărturisesc sincer că o fac de conveniență, pentru că în sufletul meu nu sînt sigură că le mai port prea mult respect după ce-au recidivat în a ne da pe mîna comuniştilor. Toate statisticile care s-au făcut au demonstrat clar că cea mai mare parte dintre bătrîni au votat neocomunişti pitulaţi printre trandafiri roz-bombon. Dînşii, după atîta amar de ani de suferintă şi privațiuni, s-au luat de gît, s-au pupat și ştampilat cu grămada de Stalinei și Paukărei înghesuiţi în fruntea bucatelor de la Marele Praznic al celor care cu speranţă şi puritate şi-au sacrificat viețile în decembrie 1989, îmbuibîndu-se de mama focului şi sărutînd cu obăznicie crucile pe care le afuriseau altădată. Și vai, vai ce s-au mai emoţionat bătrînii noştri şi ce-au mai dat năvală să ne pecetluiască din nou viețile sub talpă kominternistă. Că doar dînșii erau primii la secțiile de votare, purtînd în suflete rînjetul «Emanatului». Să știți că nu cu răutate şi nici cu ură îmi curg acum din condei aceste vorbe, ci cu o imensă mîhnire şi descurajare. Zicala românească spune că bătrînii sînt înţelepţi. Dați-mi voie să mă-ndoiesc că înţelepciunea pe care au dovedit-o dumnealor ne foloseşte la ceva. Dacă viaţa le devine tot mai grea și se simt tot mai neglijați și batjocoriți nu este decît efectul propriei lor opţiuni electorale.
Şi atunci nu ajungi să-ți treacă prin minte gîndul diavolesc că ar fi mai bine să rămînă cît mai puțini dintre ei, ca să putem şi noi, cei tineri, care ne-am săturat de lozinci şi tătuci, să ne manifestăm dreptul la vot cu speranţa că vom putea scoate capul la lumină?
E îngrozitor ceea ce scriu, dar sincer vă spun că de multe ori simți că ți se trezesc mari resentimente faţă de aceşti oameni, care sigur că au dreptul la respect şi un trai decent, numai că dînșii nu au încredere în noi, ci tot în cei care îi tratează cu dispreț şi îi împing cu bună ştiinţă în mizerie, pe patul spitalului sau în cripte. Îmi pare foarte rău pentru bătrîni, dar nu au decît rezultatul propriei lor neputinţe de a se desprinde din plasa «somnului rațiunii». Adică o monstruoasă renegare atît din partea tinerilor care vor să trăiască la standarde occidentale, cît și, culmea ironiei, din partea iubiților dumnealor conducători.“
Citind zeci de scrisori zilnic, m-am obişnuit cu toate opiniile posibile. Chiar şi cu cele mai şocante. Această scrisoare m-a descumpănit însă. Nu atît prin conținut, cît prin ton. E în rîndurile trimise de tînăra noastră cititoare o sinceritate care nu poate fi pusă la îndoială. Tulburătoare în această sinceritate nu e atît vehemența cu care sînt judecați bătrînii, cît mai ales deznădejdea față de rezultatele alegerilor din mai 1990 şi septembrie 1992. Această deznădejde explică lucrul îngrozitor care e satisfacția tinerei noastre cititoare la constatarea că, trăind tot mai greu, bătrînii îşi plătesc „propria lor neputință“. O asemenea stare de spirit exprimă existența unei prăpastii de necuprins între autoarea scrisorii şi cei aflați la putere în clipa de faţă. Şi dacă, aşa cum susține distinsa noastră corespondentă, ea vorbeşte în numele unei întregi generații, deznădejdea din rîndurile sale trebuie să ne alarmeze pe toți. E semnul că trebuie să facem neapărat ceva pentru tineri, de care depinde, în ultimă instantă, însuşi viitorul ţării.