Editorial publicat în Evenimentul zilei nr. 296 anul II, marți, 15 iunie 1993, la rubrica „Evenimentul zilei văzut de Ion Cristoiu“
Cele mai multe scrisori dintre numeroasele pe care le primesc sînt plîngeri. Disperaţi că nimeni nu-i ascultă, oamenii se adresează Evenimentului zilei. Cu fel de fel de jalbe. De la faptul că justiția nu le face dreptate pînă la faptul că n-au unde să stea. Deoarece oamenii care ne scriu au fost plimbați de colo-colo fără să fie ascultați măcar, scrisorile lor au o acută disperare. Se adresează ziarului, redactorului său şef, ca la ultima speranță. După un an (de cînd apare Evenimentul zilei) de scrisori primite pot face o clasificare a disperărilor: nedreptățile justiţiei, aberaţiile Legii Fondului Funciar, pierderea serviciului, sărăcia. Aceste disperări, cărora le-aș spune, riscînd, deja obişnuite sînt întrerupte din cînd în cînd de cîte una mai aparte. E o disperare care mă descumpăneşte, pentru că nu văd cum s-ar putea rezolva. E o disperare sufletească. Ea ţine de lucruri care nu depind nici de şeful statului, nici de primul-ministru, nici de redactorul şef al Evenimentului zilei. Ar putea s-o rezolve, probabil, doar Dumnezeu, dar, din cîte se vede, el nu vrea s-o facă.
O asemenea disperare împărtăşește o tînără doamnă din Bucureşti care-mi relatează, pe patru pagini scrise cu sensibilitate, drama pe care o trăiește de mai mult timp. Are 29 de ani şi 3 copii.
S-a căsătorit la 18 ani împliniţi, „crezînd că am găsit omul potrivit, sperînd că viaţa mea se va îmbunătăți, fiind ocrotită de cineva. Curînd, ca multe alte femei, mi-am dat seama că m-am înşelat. Şi încă cum!“. Soţul tinerei doamne s-a dovedit un beţiv şi un afemeiat notoriu. Reacţia distinsei noastre cititoare la o asemenea nenorocire a fost una tipică milioanelor de femei de treabă de pe planeta asta: a sperat că lucrurile se vor îndrepta. Şi în aşteptarea acestei îndreptări, de care, probabil, nici ea nu era convinsă, tînăra doamnă s-a străduit să rămînă în hotarele cuminţeniei, ştiind că făcîndu-şi de cap s-ar răzbuna nu pe soţ, ci pe ea însăşi: „N-am în cercat să mă răzbun,
m-am menţinut cuminte, nu m-am apucat nici de fumat, nici de băutură, nici de alte lucruri. Poate n-o să mă credeţi, dar în anii ăştia n-am ridicat privirea la un alt bărbat, pentru că m-am gîndit la proverbul românesc: «Ce ţie nu-ţi place altuia nu-i face».“
Ca toate femeile sensibile, la locul lor, cititoarea noastră n-are nici o armă. Afară doar de cea, complet inutilă, a plînsului de una singură: „Ce este mai important am uitat să spun. În toţi anii ăştia am născut trei copii: doi băieți și o fetiţă. Sînt frumoși, pentru că sînt ai mei, dar ce să le ofer eu? Ei se joacă, ei cer, ei nu înţeleg cînd plîng. Şi o fac des, foarte des. El știe că mă face să sufăr, că, dintr-o femeie drăgută, am ajuns Muma Pădurii, am ajuns doar piele şi os, şi încă plîng, plîng… asta e arma mea.“ Cum era şi de aşteptat, plînsul unei femei necăjite nu impresionează pe nimeni. Nici măcar pe bărbatul cu care are trei copii. El continuă să-și facă de cap, pentru că în asemenea cazuri pe oameni nu-i schimbă nimic. Nici măcar faptul că-i nenorocesc pe alții: „Dragă domnule Cristoiu, puneţi-vă în locul meu. Îţi aştepţi soţul să vină acasă şi el nu vine deloc, ori vine plin de noroi, pe şapte cărări, ud, pentru că, am uitat să spun, el bea pînă face pe el, şi-apoi, dacă nu poate ajunge acasă, doarme pe stradă. De curînd a început să care lucruri din casă, şi-a făcut un prieten, fost puşcăriaş, care îl îmbată şi-l învaţă să care lucrurile de prin casă. Şi eu sufăr. Ştiți de ce? Nu pentru mine, că mi-ar fi uşor să plec pe lumea cealaltă, cît pentru copiii mei. Mi se rupe inima cînd îi văd şi eu nu le pot oferi ceea ce au nevoie.“
N-are rost să mai insist pe deznădejdea în care trăieşte tînăra noastră cititoare, e o deznădejde știută pe de rost de aproape toate femeile din lume aflate în situaţia ei: singurătatea, neîncrederea în oameni („Ştiţi de ce mi-e frică cel mai tare pe lumea asta? De oameni. Da, de oameni. Un cîine te muşcă, un altul te sfîşie, dar oamenii urăsc, oamenii rănesc sufletul, oamenii sfidează“). La lectura acestei confesiuni ar trebui să mă fălesc, să mă cred cine știe ce, odată ce un om necunoscut îşi deschide astfel sufletul. Eu însă ştiu că acest om mi-a scris nu pentru că ar vedea în mine un fel de preot sau un fel de înţelept, ci pentru că n-avea cui să se mărturisească. Şi această singurătate în care se află mă face să trăiesc şi mai puternic neputinţa de a rezolva o dramă pe care şi Dumnezeu abia dacă poate s-o aline.
