(Din Istoria literaturii proletcultiste, în pregătire pentru tipar)
De idealizarea eroului pozitiv se leagă şi una dintre întrebările din epocă:
Dacă el trebuie să fie perfect sau perfectibil?
Conceput ca întruchipare a perfecţiunii, sub influenţa articolului redacţional al Pravdei din 7 aprilie 1952, Să lichidăm rămînerea în urmă a dramaturgiei, şi a tezelor din Raportul lui Malenkov la cel de-al XX-lea Congres al P.C.U.S., personajul pozitiv apare în critica şi publicistica noastră ca perfectibil, ba mai mult, că poate avea şi contradicţii interioare. Pusă întîia oară de G. Călinescu în „Unele probleme ale criticii literare în lumina Raportului tovarăşului G.M. Malenkov la Congresul al XIX-lea al P.C.U.S.“, Contemporanul, 13 februarie 1953, teza e astfel formulată :
„Avînd în vedere şi necesitatea conflictului, ca o rezultantă a contradicţiilor din viaţa socială, scriitorul trebuie în mod obligatoriu să sublinieze caracterele pozitive prin caractere negative şi încă şi mai mult chiar cînd e vorba de un caracter pozitiv, respectînd complexitatea şi pluridimensionalitatea vieţii, să contureze pe cei doi oameni dintr-un om; pe cel care păşeşte înainte şi pe cel care rămîne în urmă, făcînd ca unul să biruiască asupra celuilalt. Numai astfel o creaţie este şi adevărată şi pedagogică“.
La început, teza stîrneşte o furtunoasă dezbatere pro şi contra. În publicația Utunk şi la Dezbaterea din 24-27 martie 1953, de la Uniunea Scriitorilor, Szabedi Laszlo şi, respectiv, Szasz Ianoş, îl vor acuza pe G. Călinescu c-ar vrea să prezinte omul nou sfîşiat de contradicţii interioare. Alte intervenţii (I. Mihăileanu în Contemporanul din 10 aprilie 1953, Kovacs György, în cadrul dezbaterii) vor apăra însă teza marelui critic. În cele din urmă, ea va ieşi triumfătoare prin formularea fără echivoc din editorialul Scînteii Pentru o puternică înfăţişare a vieţii în literatura noastră, din 29 aprilie 1953:
„Trebuie, de asemeni, combătută tendinţa de a nega sau ascunde contradicţiile lăuntrice ale personajelor, contradicţii fără de care nu poate exista nici dezvoltare“.
Negarea posibilităţii ca personajul pozitiv să fie perfectibil şi nu perfect îşi avea întemeierea în necesitatea ca el să fie model de urmat.
E posibil să oferi drept model de urmat un personaj sfîşiat de contradicţii interioare?
Cum negarea tezei tipicului ca fiind în exclusivitate noul nu înseamnă şi negarea necesităţii de a depista şi elogia noul, preocuparea pentru contradicţiile lăuntrice ale personajelor pozitive va fi mult timp suspectată. Editorialul Probleme actuale ale criticii literare, din Scînteia, 14 septembrie 1955, atrage atenţia că negarea liniarităţii, a idealizării personajului pozitiv nu înseamnă crearea unor „false complicaţii psihologice de creaţie mic-burgheză“, nu înseamnă „ca sub pretextul combaterii schematismului scriitorii să fie îndemnaţi să treacă cu vederea realităţile noi, înaintate, să-şi înzestreze eroii pozitivi cu contradicţii şi conflicte netipice, străine esenţei lor“.
Că e vorba de o idealizare ivită din condiţia de model o dovedesc şi dezbaterile care vor urma anului 1953 în chestiunea personajului pozitiv. Chiar şi după amplele critici aduse idealizării personajului pozitiv, chiar şi după ce se vor admite şi slăbiciuni, contradicţii, ale acestuia, teama de o posibilă denigrare a personajului pozitiv rămîne în atenția criticii de îndrumare. Pledînd pentru un erou pozitiv complex, editorialul Scînteii din 2 aprilie 1953, Pentru o puternică înfăţişare a vieţii în literatura noastră, simte nevoia să adauge:
„Mai sînt la noi scriitori care – datorită nivelului lor politic scăzut, datorită rămăşiţelor burgheze din conştiinţa lor – strecoară de contrabandă, sub eticheta ademenitoare a «noului», tocmai ceea ce este învechit şi dăunător, dau drept oameni înaintaţi, oameni în care se manifestă influenţele sensibilităţii şi moralei putrede burgheze…“.
Criticînd idealizarea personajului pozitiv, un alt editorial, Probleme ale criticii literare din Scînteia, 14 septembrie 1955, avertizează ca nu cumva sub pretextul luptei împotriva idealizării, literatura „să-şi înzestreze eroii pozitivi cu contradicţii şi conflicte netipice, străine esenţei lor, să se sugereze eventuale mici excursii în mlaştina moralei burgheze…“.
Nu întîmplător crearea unui personaj pozitiv niţel mai complex de către Francisc Munteanu prin romanul În oraşul de pe Mureş, va declanşa o încîlcită dezbatere pe tema: erou pozitiv „cu pete“ – erou pozitiv „fără pete“, dezbatere susţinută de Al. Simion, I. Mihăileanu, N. Tertulian şi Horia Bratu în numerele din 6 ianuarie, 13 ianuarie, 3 februarie şi 10 februarie 1955 ale Gazetei literare.
Cauza răului: Imitarea personajului pozitiv
Schematismul, inconsistenţa personajelor pozitive îşi au cauza în statutul acestora de exemple înaintate, de modele de urmat. Desigur, eroul pozitiv nu este o descoperire a realismului socialist. Personaje puternice, memorabile, întrunind trăsături morale de excepţie, a creat dintotdeauna marea literatură. În cazul realismului socialist, noutatea constă într-o subtilă substituire:
Personajul pozitiv, chiar rigid înţeles doar ca personaj model, ca personaj de imitat, nu este o creaţie a autorului, ci un model deja constituit, o sumă de trăsături date dinainte. Întruchipare a noului, personajul pozitiv e un nou preexistent creaţiei propriu-zise. În consecinţă, prin intermediul categoriilor tipicului, trăsăturile personajului pozitiv vor fi sever controlate, confruntate cu o schemă, astfel că profilul său depinde în primul rînd de evoluţia concepţiei privind literatura, mai precis de evoluţia controlului rigid al literaturii. Procesul de eliminare a schemelor din realizarea personajului pozitiv va urma, în mod firesc, procesul de creştere a independenţei literaturii, a recunoaşterii deosebirii dintre literatură şi propagandă.
Treptat, atenţia acordată individualizării ca trăsături specifice ale literaturii, proces care va duce la negarea tezei tipicului drept expresia esenţei sociale, va influenţa hotărîtor înlăturarea practicii de prestabilire a unor trăsături obligatorii ale eroului pozitiv. În 1955 deja, prestabilirea unor trăsături obligatorii ale eroului pozitiv face obiectul criticilor:
„Tendinţa de a transforma eroul pozitiv în suma unor calităţi date de la început sau într-un raport matematic de lipsuri şi calităţi, duce neapărat la schemă, păcătuind împotriva legilor tipizării. Căci oricare ar fi calităţile valabile pentru o sumă de oameni caracteristice unui şir întreg de tovarăşi care le au (curaj, devotament, înţelepciune, abnegaţie etc.), pentru a deveni trăsăturile eroului, ele trebuie particularizate, topite şi reliefate într-un fel specific caracterului său şi numai al său.“ (Nicolae Moraru, Din nou despre eroul pozitiv, Contemporanul, 11 martie 1955).
Exprimînd un salt în procesul de recunoaştere a specificului literaturii, critica tipicului ca expresie a esenţei sociale, denunţarea identificării operei literare cu o lecţie de învăţămînt politico-ideologic, vor constitui o cotitură şi în realizarea eroului pozitiv. Conceput acum mult mai complex decît simpla expresie a forţei sociale înaintate, personajul pozitiv poate fi văzut şi ca un caracter, ca o personalitate complexă, neschematică. În acest sens, articolul Cu privire la reflectarea vieţii şi problema eroului pozitiv de S. Damian, Gazeta literară, 2 februarie 1956, un comentariu pe marginea editorialului din Kommunist, repune în drepturi individualitatea, caracterul:
„Opera literară nu poate exista fără caractere, fără desvăluirea, prin diferite procedee artistice, a vieţii psihologice, intime, a personajelor. Scriitorul trebuie să descopere în fiecare om originalitatea, varietatea lui“.