Potrivit tuturor ghidurilor – aceste Biblii ale călătorului în străinătate – în epoca Mariei Tereza, Graben era punctul de întîlnire a lumii elegante și a prostituatelor. N-aș putea spune dacă, în cele trei seri cît am bîntuit fără rost pe respectivele străzi din Centru – Graben, Kärntner și Kohlmarkt – am zărit vreo prostituată. Posibil să fi fost. Printre atîtea femei și bărbați umblînd încolo și încoace, cu sau fără treabă, se va fi găsit și vreo prostituată. Pînă la dezlegarea enigmei, cele trei străzi rămîn pentru mine nu prea diferite de aleile unui parc de provincie duminica după-amiază: grupuri de localnici sau de turiști cască gura la ceva care nu merită o asemenea onoare. Din loc în loc, îți ies în cale niște elevi purtînd ceva asemănător unor ceainice. Fac colectă pentru cei săraci. Trei seri la rînd, n-am văzut nici un cetățean catadicsind să se scociorască prin buzunar după vreun bănuț. Cu toate acestea, respectivii nu disperă. Am dat de ei peste tot în Centrul Vienei. Se înțelege că de la noi s-au ales cu nimic. Din principiu. Chestia asta cu săracii ține de mentalitățile comuniste. Or, noi am venit la Viena pe banii Consiliului tocmai pentru a scăpa de mentalitățile comuniste.
La ora serii, cele trei străzi sînt banale. Lume plimbîndu-se încolo și încoace sau adăstînd prin cafenele. Vitrine pe cît de bogate, pe atît de scumpe. Vitrine ale unor magazine care te fac celebru numai dacă le deschizi ușa, d’apoi să mai și cumperi! Un bun cunoscător al Vienei, care ne însoțește în cea de-a doua seară, caută să ne convingă că de la Demel Konditorei, o cofetărie izbitor de asemănătoare cu Scala din capitala scumpei noastre patrii, cumpără prăjituri americanii, special veniți de peste Ocean, pentru așa ceva, cu avionul. La ora trecerii noastre, cofetăria era închisă. De aceea am fost dispus să-l cred. A doua zi dimineață, m-am oprit din nou în dreptul ei. Oricît de mult m-am uitat pe ferestre, nu mi-am putut da seama de ce vin americanii cu avionul. Înăuntru, pe la mese, cetățeni mai mult sau mai puțin vienezi înfulecau de zor prăjituri.
Chiar din prima seară, am dibuit cîteva lucruri interesante. Am constatat, de exemplu, că uitatul la vitrine nu e o îndeletnicire exclusiv estică. Pînă acum, crezusem că numai noi, cei din fostul lagăr comunist, odată ajunși în Vest, prindem a ne zgîi pe la vitrine, socotind, în gînd, dacă ne ajung banii măcar pentru tăișul unei lame de bărbierit. Ei bine, seară de seară, pe străzile din Centrul Vienei am dat peste fel de fel de cetățeni opriți în dreptul vitrinelor. N-aveam cum să nu-i observ, odată ce, de parcă era un făcut, cum o luam spre o vitrină, un grup sau o pereche, pînă atunci plimbîndu-se pașnic, se îndrepta glonț chiar spre vitrina respectivă. Dacă voiam să mă uit și eu, trebuia să stau la coadă.
Pe Graben, m-am oprit la un moment dat în fața unei tinere de origine etnică indecisă. Italiancă sau spaniolă, după ce cînta, dar tot atît de bine rusoaică sau albaneză, după cutia desfăcută a chitarei, în care spectatorii trebuia să pună un bănuț. Tînăra îi zicea bine. Biruia rumoarea străzii aglomerate. Bănuții din cutie nu sînt însă direct proporționali cu talentul cîntăreței. Lumea strînsă în jurul ei, deși ascultă răpită, preferă la sfîrșit să aplaude. Peste tot în lume, artiștii se dau în vînt după aplauze. Deși, între noi fie vorba, nici bănuții nu strică. Interpreta surîde larg și face o reverență, de parcă ar fi pe scena Operei din Viena și nu pe stradă. Zicîndu-și că, din nenorocire, cu aplauzele nu poți cumpăra nici măcar un covrig. Pe Kärntner, mai precis pe la mijlocul străzii, se află ceea ce aș putea numi Pomul cu anunțuri gratuite. Un arbust în crengile căruia poți prinde, dacă simți nevoia, un anunț: de căutare de locuri de muncă, de case de vînzare etc. Originală, formula dă roade. Lumea se oprește în dreptul pomului și citește anunțurile. La noi, cetățenii trecători le-ar fi luat și le-ar fi vîrît în buzunare. Numai așa, de dragul de a căpăta ceva pe gratis!