Sînt în sat trei vile mai dihai decît cele din Beverly Hills. A producătorului ilegal de ţuică (zis şi Alcoolistul), a traficantului de cherestea şi a potcovarului Culai Tărîţă.
Culai Tărîţă e analfabet.
Ştie meserie de la taică-său, care a învăţat-o de la taică-său, şi aşa mai departe, pînă la Gelu şi Menumorut.
Ridicată pe locul fostului cămin cultural, vila e de fapt un Palat. Cu atîtea încăperi că numai pentru aprinsul luminii a fost nevoie să se angajeze o echipă specială, condusă de un fost profesor de la Hidrotehnică. Sub podeaua dormitorului se mişcă încolo şi încoace, fără somn, peştii exotici ai unui acvariu. Uneori, cînd vine să se culce, beat mort, Culai Tărîţă dă să prindă un peşte electric cu mîna. Norocul lui că se loveşte de sticlă. Altfel ar fi electrocutat. Spre intrarea principală, prevăzută cu peron pentru caleşti, duce o alee străjuită de palmieri, în capătul căreia te întîmpină o Marilyn Monroe din marmură.
Un vînticel care bate doar în închipuirea bărbaţilor ridică fusta vedetei mai sus de genunchi.
Ori de cîte ori trece pe lîngă ea, Lisaveta, nevasta lui Culai Tărîţă, îşi pune mîna la ochi. La început şi scuipa. Acum, după ce a urmat la domiciliu Cursul scurt de bune maniere, se mulţumeşte să se înroşească doar.
Culai Tărîţă s-a îmbogăţit fabulos graţie Potcovăriei, pe care o avea şi pe vremea lui Ceauşescu.
Numărul cailor din zonă a crescut urieşeşte în ultimii ani. Unii îi folosesc ca transportatori hipo pentru aprovizionarea barurilor, cafenelelor şi minimarketurilor înşirate de-a lungul şoselei. Alţii, cei mai mulţi, îi ţin pentru a putea fi daţi la televizor. Calul e un animal despre care se ştie că aduce rating. În consecinţă, din cînd în cînd, ajunse în criză de subiecte, televiziunile se năpustesc asupra unor reportaje cu titlul: Calul – prietenul omului. Cînd simt că venit vremea unor astfel de campanii, cei din sat scot calul din grajd, îi dau de mîncare zdravăn, îl perie şi, după ce îmbracă tot ce au mai bun prin casă, se pun pe aşteptat echipele TV.
Potrivit noilor Legi de circulaţie, calul trebuie să fie potcovit la cele mai înalte standarde. Standarde impuse de asociaţiile de protecţie a animalelor, de Ministerul Mediului şi de Direcţia naţională de drumuri, şosele şi autostrăzi. Echipaje ale Poliţiei întreprind raiduri surpriză, prin sondaj, pentru a verifica dacă potcoavele cailor aflaţi în exerciţiul tracţiunii îndeplinesc condiţiile legale. Un agent se dă jos din maşină şi, apropiindu-se de atelaj, duce mîna la şapcă. În acel moment, calul ridică frumos, fără bruscare, copita. Dacă are potcoava potrivit standardelor, agentul zice, Să trăiţi! şi se depărtează.
Calul îi răspunde printr-un nechezat politicos.
Sporise numărul potcovirilor şi pentru că în ultimul timp calul avea mare trecere printre îmbogăţiţii peste noapte.
Mulţi dintre ei îşi făcuseră rost rapid şi cu cît mai mult zgomot de amante tinere şi dispuse la orice.
Amantele costau. Nu doar pentru că erau nesătule, ci şi pentru că erau grăbite. Hotărîte să cîştige rapid şi să se pricopsească, pînă nu erau date la o parte de altele, la fel de flămînde, venite mai tîrziu la împărţeală, ca Germania înainte şi după primul război mondial. Costau şi pentru că nevestele, care ştiau de amante (nici acestea, nici bărbaţii nu se fereau), voiau compensaţii, ca să-i zicem aşa, morale. Vile pe numele lor, bijuterii, maşini scumpe, yachturi.
Erau, toate, foste vînzătoare de aprozar, foste contabile la fabrică sau la cooperativă, foste tehniciene fără diplomă. Femei mediocre din toate punctele de vedere: fizic, intelectual, sexual. Consumate rapid, ca muieri, după căsnicie. Copiii, bucătăria, serviciul. Se îngrăşaseră, se lăţiseră, se făcuseră şleampete. Ai fi fost încîntat să te ia în braţe cel mult ca mame, în nici un caz ca iubite.
Ele ştiau toate astea. Ştiau că bărbaţii se afişează cu curviştine tinere, pe care n-aveau cum să le concureze.
Acceptau toate mizeriile situaţiei: şi pozele din revistele de scandal, semnate Paparazzi, în realitate trimise redacţiei chiar de amante, care mureau să se afle că au pus mîna pe unul cu vilă, şi parfumul scump al celeilalte, de care puţea trăznitor bărbatul, cînd se întorcea noaptea tîrziu acasă, şi rînjetele triumfătoare ale concurentei, cînd se întîlneau la nunţi, botezuri, tăiatul moţului.
Acceptau toate mizeriile cu două condiţii: să n-o aducă pe curvă-n casă, că nu vrea să-mbolnăvească copiii, şi să nu divorţeze.
Şi mai era o a treia condiţie, pe care ele, oricît de stînjenitoare ar fi fost pentru bărbatul-armăsar, o impuneau, deoarece îl ştiau pe de rost, trăiseră şi trudiseră împreună:
Să plătească din plin plăcerile pe care şi le îngăduia.
Unele cereau – şi obţineau – vile, yahturi, maşini pe numele lor, chiar şi părţi din avere. Altele pretindeau alinări ale suferinţei îndurate: călătorii peste hotare, saloane de înfrumuseţare, trecute pe numele lor, brevete de condus yahturile, cai pentru echitaţie.
Se născuse şi înflorise, aşadar, moda cailor pentru echitaţia doamnelor din înalta societate. Nu, nu pentru metrese. Acestea n-aveau timp de pierdut cu aşa ceva. Multe aveau servicii pe la televiziuni particulare şi, în plus, trebuiau să fie mereu în priză, să nu pună mîna pe babalîc o alta, mai tînără şi mai lipsită de complexe.
Nevestele, da, aveau timp, timp berechet, acum că erau bogate, şi-şi puteau permite cursuri de echitaţie, instructor, călărit prin păduri special amenajate pentru aşa ceva.
Şi astfel se dezvoltase o adevărată industrie a cailor de echitaţie, cu baza în Vintileasa, pentru că aici creştea o rasă de cai corespunzători nevestelor înşelate: scunzi, cu copita lată, cu spinarea sigură, şi mai ales liniştiţi, scutiţi de hachiţele armăsarilor pur sînge.
Pe acest fond, Culai Tărîţă începu să cîştige enorm cu Potcovăria sa. Spre deosebire de alţi confraţi de breaslă, n-o modernizase de loc. O lăsase aşa cum o moştenise de la taică-său: o înjghebare din chirpici, rezistentă la ploi mai ceva decît una de beton, deoarece focul din cuptor, aprins tot timpul, răspîndea o căldură năprasnică.
Neveste înşelate de miliardari, soţii de demnitari plictisîndu-se acasă în timp ce bărbaţii erau duşi la Parlament, unde se zbăteau să facă faţă moţiunilor de cenzură, dar şi vedete ale show-bizzului bucureştean preferau Potcovăria tradiţională a lui Culai Tărîţă celorlalte potcovării din ţară, europenizate de la poale pînă la caiele.
Găseau, cu toatele, că e şic să stai pe un scaun de nuiele de răchită, sub umbrela de soare, pe care scrie Coca-Cola, faţă-n faţă cu un pahar de whisky şi să-l urmăreşti pe nea Culai (aşa-i spuneau, alintîndu-l), gol pînă la brîu, cu clăbuci de transpiraţie pe piept, ţinînd copita calului pe genunchi şi bătîndu-i caielele înroşite în foc. Pe pămîntul din faţa fierăriei mergea de-a buşilea, murdară ca un purceluş, Panseluţa, fata cea mică a potcovarului. Din cînd în cînd, lua o mînă de pămînt şi o vîra în gură, mestecînd-o pe post de ciocolată. Nevastă-sa, Lisaveta, ţinea ceaunul între picioarele goale şi mesteca aprigă, cu făcăleţul, mămăliga. După care o răsturna, icnind, pe un fund de lemn murdar, alungînd cu mîna, în prealabil, muştele mari, verzui, atrase de miros. Ascunşi după ostreţele gardurilor, puradeii vecinilor pîndeau momentul cînd distinsele doamne îşi desfăceau picioarele din nebăgare de seamă. apoi o rupeau la fugă, chicotind deşucheat şi strigînd porcării.
Ce mai încolo şi încoace, o nebunie, dragă, un colţ de rai din România de altădată, România oamenilor simpli, dar sănătoşi moral!
Ajunsese o modă între doamnele din lumea înaltă a Bucureştilor, ba chiar şi a ţării, să vină să-şi potcovească trimestrial calul la amenajarea rurală din Vintileasa.
Se întîmplase asta la vreun an după ce Culai Tărîţă prinse să cîştige cît de cît cu potcovăria sa. O vedetă de la Bucureşti, venise aici după ce o vrăjitoare, la care se dusese, deoarece nu mai făcea rating, o sfătuise să meargă cu calul şi să-l potcovească în ultima zi a unei luni cu 31 de zile la Culai Tărîţă din Vintileasa. Dacă mai şi bea dimineaţa, pe stomacul gol, un pahar de apă, în care zdrobise un căţel de usturoi cules la miezul nopţii, ratingul revenea la normal. Aşteptînd ca potcovarul să încheie dialogul său cu calul, prefaţă obligatorie la bătutul caielelor, vedeta îşi dădu seama că a rămas, în fine, gravidă cu omul de afaceri a cărui amantă publică era de un an şi ceva.
Trudise din greu pentru a ajunge aici. Nu luase anticoncepţionale vreo jumătate de an, îi pusese bărbatului în pahar, pe ascuns, o băutură despre care se spunea că e mai puternică decît Viagra, apelase la un Calendar chinezesc, luat pe sub mînă de la Complexul Europa, şi-l respectase cu stricteţe, astfel încît spermatozoidul bărbatului să întîlnească ovulul ei la anumite ore, minute şi secunde ale zilei.
Totul fusese zadarnic. Deşi la un moment dat, urmînd sfaturile unui sexolog, făcuse amor în timp ce sărea cu paraşuta, de fiecare dată, la fix o lună, îi venea ciclul. Să turbeze, nu alta! Copilul era condiţia indispensabilă pentru a-l face să divorţeze şi s-o ia de nevastă.
Acum, visul i se împlinise. Fericită, în al nouălea cer, convocă imediat o conferinţă de presă. Transmisă în direct de toate televiziunile, conferinţa se soldă cu două mari evenimente:
– Omul de afaceri divorţă şi se căsători cu vedeta, deşi copilul nu era al lui.
– Potcovăria lui Culai Tărîţă deveni mai cunoscută în întreaga ţară decît Palatul prezidenţial.
În scurt timp, a prinde un loc la rînd pentru a-ţi potcovi calul aici deveni mai dificil decît a obţine o audienţă la Regina Angliei.
Culai Tărîţă se îmbogăţi rapid. Nu din potcovit (date fiind condiţiile, mai mult de trei cai pe zi nu reuşea), cît mai ales din accesoriile cerute de prezenţa unor feţe atît de simandicoase.
Potcovăria din Vintileasa deveni nu numai un loc unde se potcoveau caii, dar şi unul în care era bine să fii văzut. Pe lîngă proprietarele de cai, veneau şi alte vedete ale vieţii noastre publice. Se simţi astfel nevoia amenajării unor baruri, cafenele, restaurante, ba chiar şi a unui hotel ultraluxos, special construit încît într-una din încăperile apartamentului să stea şi calul.
După ce nevasta premierului, ajunsă şi ea în Vintileasa cu calul, şi-a rupt un arc al maşinii prin hîrtoapele şoselei, graţie unei Ordonanţe de Urgenţă între Vintileasa şi Floreşti se construi peste noapte o autostradă.
Limuzinele ajunse pînă aici aveau nevoie de benzină.
Apăru şi o benzinărie.
Înaltele feţe nu foloseau cash, considerînd asta ceva provincial. Drept urmare, lîngă Potcovărie se ridică o bancă modernă, cu aparate care-ţi permiteau să scoţi banii stînd jos, în fotolii de piele, care-ţi făceau şi masaj (dacă doreai, evident).
Toate accesoriile îi aparţineau lui Culai Tărîţă, care înregistrase la OSIM marca Potcovăriei sale.
Astfel ajunse Culai Tărîţă multimiliardar pornind de la o amărîtă de Potcovărie.
La un deceniu după ce ajunse în topul celor 300 de miliardari ai ţării, Culai Tărîţă îşi mărită fata, Panseluţa.
Între timp, Vintileasa trecu cu brio admiterea în Uniunea Europeană. Pînă şi cei mai recalcitranţi inşi din sat, urmaşii celor care se opuseseră colectivizării cu furci şi topoare, sfîrşiseră prin a accepta paşaportul pentru vaci. Respectivul document era simplu de procurat, costa puţin şi, în plus, arăta bine, mai ales că ţi se dădea împreună cu un portofel pe care scria cu litere aurite numele, ba chiar şi porecla animalului. Nu costurile în bani sau în alergătură erau motivele încăpăţînării celor din Vintileasa de a nu-i face vacii paşaport. Motivul principal – şi singurul – îl explicau ei cînd, auzind de paşaport pentru vacă, se înroşeau din cap pînă-n picioare de furie: cum adică, eu n-am paşaport şi, în schimb, are vaca?! Şi pentru a-şi complica şi mai tare situaţia, îi ardeau una animalului care, de altfel, n-avea nici o vină.
Culai Tărîţă se supusese şi el normelor Uniunii Europene. Nu în ce priveşte vaca, deoarece n-avea aşa ceva, ca ţigan plăcîndu-i caii, mai ales cei de furat, ci în privinţa Panseluţei. Pînă nu demult, ţiganii îşi măritau fetele de pe la 12 ani, cu deplina respectare a tradiţiei. Altfel spus punîndu-l pe ginere s-o fure în toiul nopţii, fugărit de el, tata-socru, cu securea şi strigînd cît îl ţinea gura „Tîlharule, mi-ai furat bunul cel mai de preţ!” primind-o înapoi a doua zi, după ce mirele, un pirpiriu de vreo 13-14 ani şi el, îi zicea, abia stăpînindu-şi plînsul, „Iartă-mă, tată socru, vin în genunchi şi-ţi mărturisesc că i-am luat floarea fecioriei.” Potrivit scenariului, tata-socru se supăra rău de tot, îi cîrpea două palme simbolice, îi arunca fetei o uitătură urîtă şi refuza categoric. Interveneau, pe rînd, dînd curs tradiţiei, nevastă-sa, ca mamă a fiicei, mama lui, viitoarea soacră a fetei, neamurile, vecinii. Şi atunci el accepta (cu greu). Se împăcau şi puneau de un chef lăţit pe cîteva zile şi cîteva nopţi.
Acum, tradiţiei i se pusese capăt. Cei mai mulţi dintre ţigani se îmbogăţiseră, ajungînd printre cei mai bogaţi oameni din ţară. Fetele frecventau lumea bună din Vest. Erau invitate pe la Curţile Regale Europene, pe la Castele de aristocraţi, ai căror strămoşi aveau închiriate capitole întregi din manualele de istorie, ba chiar şi pe la recepţiile care urmau decernării Premiului Nobel. De fiecare dată se întorceau acasă plînse. Peste tot, deşi primite cu amabilitate politicoasă, simţeau o boare de dispreţ, exprimată într-o privire ironică, într-o evitare a unei discuţii sincere, dar mai ales – spuneau ele printre hohote – într-o folosire a variantei slang a limbii engleze, variantă pe care ele n-o ştiau, deoarece făcuseră engleza cu profesori de la Academia Britanică şi nu cu marinarii din port. Astfel că, sub presiunea odraslelor, sub mustrările oficialităţilor, sub ameninţarea că nu vor mai putea merge în Occident la ciordit, majoritatea ţiganilor renunţaseră la tradiţiile sălbatice şi trecuseră hotărîţi la europenizarea nunţilor. Printre ei se număra şi Culai Tărîţă. Cînd Panseluţa împlini vîrsta majoratului, tatăl îi pregăti o nuntă fastuoasă, cum nu se mai văzuse în Vintileasa şi în împrejurimi. Hotărîrea pornise şi de la faptul că duşmanul lui de moarte, Pandele Fasolea, îi făcuse fiică-si o nuntă ca în poveşti, cu participarea lui Făt-Frumos şi a Ilenei Cosînzene aduşi, nu pe gratis, fireşte, de însuşi Petre Ispirescu. Căsătoria civilă, oficiată de şeful Statului în persoană, beneficie de transmisii în direct pe toate televiziunile din România, ba chiar şi pe Euronews. Veniră la nuntă şi cîţiva mari actori de la Hollywood, care avuseseră grijă să-şi anunţe, aici, în Vintileasa, divorţul. Regina Angliei trimisese un Mesaj pe care-l citise prinţul moştenitor, ajuns pînă aici, din Londra, cu caleaşca. În discursul care urmă Mesajului, înaltul oaspete îşi exprimă regretul că prinţesa Diana a murit. Dacă ar fi trăit, mai mult ca sigur, ar fi fost de acord să-i fie Panseluţei domnişoară de onoare. Hotărît să-l bată la scor, Culai Tărîţă se interesă de posibilitatea unui reportaj la CNN, ştiut fiind că binecunoscutul post american acoperă toată planeta. De la Atlanta, unde-şi avea sediul celebrul post, i se răspunse că oferta a fost luată în studiu şi că s-ar putea aranja şi o transmisie în direct. Culai Tărîţă plusă, întrebînd cît l-ar costa un Breaking News, însă cei din Atlanta, după o anume ezitare, provocată de o rapidă studiere a grilei de programe, respinseră oferta, argumentînd că exact în momentul deschiderii nunţii era programat un Breaking News cu un atac terorist.
Şi astfel nunta Panseluţei intra în istoria Vintilesei prin fastul ei ieşit din comun. Mireasa fu luată, în locul flăcăilor veniţi pe cai, de luptători din Delta Force, îmbarcaţi pe elicoptere Apache. Pentru a evita un accident nuclear (aparatele aveau rachete de croazieră la bord, comandantul bazei din California le blocase dispozitivul prin încuiere, luînd cheia, pe care o pusese în portofelul ţinut în permanenţă în buzunarul de la piept. Comandantul trupelor NATO din Europa avusese grijă să notifice Moscova că-i vorba de o nuntă şi nu de un atac preventiv. Apariţia inşilor mascaţi, înarmaţi cu mitraliere, coborînd din elicoptere pe sfori asigurate de computerele de la bord, stîrni entuziasmul întregului sat, deşi unii dintre cei prezenţi, cîrtitori prin vocaţie, ziceau că nu-i mare brînză, că ei văzuseră o debarcare mai dihai în 1989, în Panama, şi că afacerea n-avea farmec cîtă vreme Panseluţa nu fusese legată burduf, după ce, în prealabil, o cîrpă cu cloroform urma s-o adoarmă pentru cîteva ore.
Pe parcursul nunţii, care dură trei zile şi trei nopţi, cum spunea în referatul său specialistul în basmele românilor, un profesor universitar adus de la Bucureşti pe bani grei, celebru în ţară şi în lume după ce demonstrase strălucit că Ion Creangă trăise nu pe vremea lui Carol I, ci în era glaciară, deoarece momentul din „Harap Alb”, cînd Gerilă sufla ca să facă din cuptor o peşteră îngheţată era reflectarea în plan fantastic a unei realităţi în care trăise autorul. Se găsiră însă rapid specialişti care să-l contrazică, unii susţinînd, de exemplu, că, da, avea dreptate în privinţa reflectării realităţii, dar că nu era vorba de era glaciară, ci de o bruscă modificare a climei din zona Humuleşti chiar de pe vremea lui Carol I. Oricum, specialistul fusese găsit de biroul de presă al lui Culai Tărîţă, care nu se uitase la bani pentru aşa ceva mai ales cînd aflase că Pandele Fasolea e pe cale să-şi deschidă o televiziune cu circuit închis, avînd studioul în living şi receptoarele în cele 100 de camere ale palatului său din marginea dinspre munţi a Vintilesei-Vale.
Totul merse şnur pînă la un moment dat.
Televiziunile înregistrară ditamai reportajele, venind la faţa locului cu care de transmisie în direct. Pe rîu, nava amiral a flotei romîne, închiriată pentru o săptămînă pe bani grei de către conducerea MApN, deoarece Armata avea restanţe uriaşe la plata energiei electrice şi compania de electricitate anunţase că va începe întreruperea radarelor care supravegheau spaţiul nostru aerian, nava amiral, aşadar, şezu în apele teritoriale ale rîului tot timpul, trăgînd la intervale regulate salve în aer, cu grija de a fi întotdeauna o salvă mai puţin decît numărul trecut în protocolul de stat la venirea preşedintelui SUA. Răspunseră invitaţiei aproape toate vedetele de televiziune, plătite şi ele la minut de şedere, dublu cînd minutul devenea de acţiune, altfel spus cînd se ţucau cu Panseluţa, sau cînd întrebau în dreapta şi-n stînga unde-i toaleta.
La miezul nopţii, cînd mirele şi mireasa urmau să se retragă pentru a reveni cu cearşaful însîngerat (o tradiţie pe care Uniunea Europeană o admise, socotind că virgine mai sunt doar în basme), Culai Tărîţă ţinu neapărat ca momentul să fie marcat din Cosmos. Cosmonauţii de pe o staţie spaţială urmau să iasă în afara platformei şi să le facă cu mîna. Zicînd, dau cît vor, nu mă uit la bani! Culai Tărîţă se adresă mai întîi americanilor. De la Casa Albă i se răspunse însă că e destul de complicat. Din punctul de vedere al preşedintelui nu e nici o problemă, cosmonauţii pot face orice li se cere, chiar şi să-i ardă o sîrbă, că şi aşa se plictisesc, numai că pentru asta e nevoie de aprobarea Congresului. Dominat de republicani, mai mult ca sigur Congresul va respinge cererea preşedintelui, care e democrat.
Culai Tărîţă n-avu încotro. Trebui să se adreseze ruşilor, deşi n-avea nici un chef, deoarece la ei apelase şi duşmanul său, Pandele Fasolea. În cazul ruşilor lucrurile erau mult mai simple. Nu era nevoie să te adresezi preşedintelui şi, cu atît mai puţin, nu era nevoie de aprobarea Dumei de Stat. Ajungea să iei legătura cu cosmonauţii de pe staţia Soiuz 10. Graţie unui SRL din Răcari, care reprezenta interesele industriei aeronautice ruseşti în România, cosmonauţii ruşi se învoiră să iasă în cosmos şi să facă mirilor cu mîna. Panseluţa urma să le trimită o bezea, iar mirele, un salut tovărăşesc. Contra sumei primite, ruşii trecură de la ei, drept bonus, un Mulţi ani trăiască! în româneşte.
Din nenorocire, de cum luară banii, ruşi comandară de pe pămînt un vagon de votcă şi se puseră pe băut.
Băură o săptămînă întreagă, aruncînd sticlele în spaţiu fără să se teamă că ar putea pica în capul trecătorilor, deoarece sticlele deveneau automat sateliţi artificiali ai Pămîntului.
La miezul nopţii erau atît de beţi încît îi făcură cu mîna fetei lui Pandele Fasolea, deşi aceasta era demult măritată şi avea deja cinci copii.