(Din Istoria literaturii proletcultiste, în pregătire pentru tipar)
Deseori, în perioada 1947-1953, o mutaţie imperceptibilă în lumea cuvintelor poate însemna o mutaţie de proporţii în spaţiul realului. Odată cu cel de-al doilea Congres al U.S.A.S.Z. (18-19 octombrie 1947), dezbaterea problemelor fundamentale ale literaturii şi artei devine, pentru numeroase intervenţii publicistice, clarificare ideologică, luptă împotriva confuzionismului. Nu mai e dezbatere. Nu mai e confruntare de idei. E clarificare ideologică. E luptă împotriva a ceva. Această greu de sesizat modificare în domeniul conceptelor ascunde o mutaţie radicală în spaţiul vieţii literar-artistice.
Ea este, printre altele, expresia evidentă a unei realităţi de fapt:
Inegalitatea punctelor de vedere, ca urmare a denunţării perioadei interbelice drept una de decadentism.
Aşa cum sugerează şi termenul, clarificare ideologică presupune existenţa unor creatori clarificaţi şi a unor creatori neclarificaţi, a unor puncte de vedere principiale în plan ideologic (aparţinînd, evident, unor creatori) şi a unor confuzii ideologice, aparţinînd, evident, altor creatori.
Care sînt aceste puncte de vedere confuze din perspectivă ideologică? Cele venite din trecutul interbelic și din trecutul recent. O mărturiseşte articolul bilanţ „Trei luni de la Congres“, semnat de M. Novicov în Flacăra din 18 ianuarie 1948. Comentînd perioada care a trecut de la cel de-al doilea Congres al U.S.A.S.Z., autorul consideră că ea:
„…ne-a dovedit şi necesitatea clarificării ideologice, ne-a dovedit cît de mare este confuzia ideologică ce domneşte încă în mintea multora (…)“.
Explicaţia?
„Se ştie (superbul, nedemonstrabilul „se ştie“ din perioada 1947-1953! – n.n.) deci că sub regimul de exploatare şi asuprire din trecut, artiştii au fost educaţi într-un spirit ostil ideilor progresiste, au fost ţinuţi de către burghezie departe de frămîntările şi năzuinţele poporului“.
Cine sînt purtătorii confuziilor ideologice?
Creatorii formaţi şi afirmaţi în spaţiul literaturii interbelice, „sub regimul de exploatare şi asuprire din trecut“.
Dintr-o dată element politic şi nu literar, dezbaterea problemelor literar-artistice, devenită clarificare ideologică, presupune, pe lîngă posibilitatea măsurilor administrative în polemica de idei (ca în cazul Arghezi) şi cea a împărţirii creatorilor în educatori şi educaţi, în clarificaţi deja şi în cei ce trebuie să se clarifice, în principiali şi mai puţin principiali, după criteriul perioadei literare în care s-au afirmat şi s-au manifestat.
Perioada interbelică pusă în carantină
Acelaşi mecanism împarte, în chip logic, pe scriitorii comunişti, pe cei grupaţi în şi în jurul publicaţiilor conduse de Partid, în educatori şi educaţi, în principiali şi mai puţin principali.
Cauza acestei posibilităţi de împărţire?
Punerea sub semnul întrebării a întregii perioade interbelice.
Posibilitatea ca şi creatorii comunişti, dată fiind formarea şi afirmarea unora dintre ei la şcoala literaturii interbelice, să fie suspectaţi ca fiind contaminaţi de concepţia decadentă descompusă îşi găseşte întîia oară expresia într-un articol semnat de Traian Şelmaru în Contemporanul din 23 februarie 1947 şi intitulat „Sub semnul principialităţii“. Identificînd ca fiind în afara principialităţii şi a concepţiei revoluţionare afirmaţia lui Victor Kernbach din Veac nou, 22 februarie 1947 că Tudor Arghezi este cel mai mare poet pe care l-au avut vremurile româneşti de la Eminescu încoace, precum şi alte puncte de vedere susţinute de către unii creatori comunişti, cum ar fi cultul talentului, teza unui A. Toma învechit, Traian Şelmaru declară:
„Exemple de felul celor de mai sus se pot da nenumărate. Şi nu culese din acea lume descompusă şi interesată să întreţină asemenea tendinţe, ci din rîndurile intelectualilor cinstiţi, unii dintre ei chiar comunişti, hotărîţi să lupte împotriva descompunerii“.
O situaţie care nu i se pare chiar nefirească autorului, dată fiind formaţia unor scriitorii comunişti la şcoala literaturii interbelice:
„Cînd ani de zile ai scris, ai cîntat şi ai jucat, chiar în silă, pentru un public de snobi – expresie jalnică a decadenţei intelectuale şi morale, cînd, cititor sau spectator, ţi-ai tras cel puţin o parte din hrana spirituală şi ţi-ai cristalizat criteriile estetice din gustarea unor opere artistice create, cu sau fără voie, în acest cadru, nu poţi spune că fără o adîncă şi curajoasă critică şi autocritică, fără a smulge din tine tot ce a rămas din gustul acelui public, te poţi avînta, eliberat, într-o creaţie care să se adreseze poporului întreg.“
Între posibilitatea ca în rîndul scriitorilor comunişti să existe puncte de vedere reacţionare, efecte ale formării şi afirmării lor în perioada interbelică, şi practica monopolului adevărului există o legătură indisolubilă. Dacă unii scriitori comunişti au putut fi influenţaţi în această perioadă de concepţia burgheză se înțelege de la sine că scriitorii comunişti trebuie să se împartă, la rîndul lor, în educatori şi educaţi, în principiali şi mai puţin principiali. De altfel, ori de cîte ori se manifestă în realitatea dezbaterilor literare, monopolul adevărului se reazămă pe teza posibilei existenţe a unor mentalităţi burgheze în rîndul scriitorilor şi criticilor comunişti, mentalităţi pe care deţinătorul monopolului le semnalează şi împotriva cărora se declară luptător pe viaţă şi pe moarte. Într-o controversă din această perioadă, cea privind ilustraţiile din revista Arcades, un redactor al Scînteii, Nicolae Corbu, utilizează împotriva cronicarului plastic al Contemporanului, Radu Bogdan, argumentul posibilităţii ca în rîndul publiciştilor comunişti să se manifeste mentalităţi burgheze:
„Tov. Radu Bogdan a dovedit şi a subliniat chiar de la începutul criticii din «Contemporanul» că stă pe o poziţie bine precizată şi că înţelege just rolul criticului ca un colaborator al artistului şi un călăuzitor al publicului. De aceea, el trebuie să urmărească cu atenţie aplicarea acestei poziţii principiale, să-şi smulgă el însuşi şi să azvîrle cît mai departe orice influenţe ale «metodei» burgheze de critică (…)“ (N. Corbu, „În jurul revistei «Arcades»“, Scînteia, 25 ianuarie 1948).
Contemporanul apăruse și se afirmase ca publicație comunistă. Nu diferea cu nimic în materie de adevăr revoluționar de Scînteia. Și cu toate acestea, Scînteia își asumă pretenția de a fi mai comunistă decît Contemporanul.
Ca şi în cazul articolului „Să smulgem din noi poziţiile de auto-apărare ale capitalismului!“, trebuie obervat că mentalităţile burgheze sau, mai grav, concepţiile decadente sînt văzute ca ??? adîncurile unui scriitor sau critic fără ca acesta să fie conştient de asta.
Perioada interbelică apare astfel ca un soi de spaţiu infestat cu microbul decadentismului astfel încît, prin simpla prezenţă într-un asemenea mediu, un scriitor sau un critic să se îmbolnăvească fără s-o ştie.
Critica făcută public de deţinătorii Adevărului revoluționa astfel rolul unei terapii de şoc. În urma ei, purtătorul de decadentism îşi dă seama că suferă de o boală ideologică gravă şi purcede la un soi de autotratament.