(Din Istoria literaturii proletcultiste, în pregătire pentru tipar)
Dar cel mai semnificativ aspect al monopolului principialităţii în problemele literar-artistice rămîne situaţia privilegiată a Scînteii față de toate publicațiile momentului. O situaţie care implică automat o poziţie aparte, deosebită de a celorlalţi scriitori şi publicişti, deținută de cei care lucrau sau semnau în Scînteia. Acest monopol al adevărului se exprimă, înainte de toate, în imposibilitatea de a polemiza cu punctele de vedere exprimate de Scînteia nu numai în probleme culturale general, emanînd deseori de la foruri de îndrumare politico-administrativă a literaturii, dar şi în probleme literar-artistice concrete, care mărturiseau de cele mai multe ori gusturile şi interesele omeneşti ale semnatarilor diferitelor intervenţii. Dacă asumarea rapid şi deplin entuziastă de către celelalte publicaţii a punctelor de vedere ale Scînteii – ca aspect al monopolului principialităţii – e mai greu de sesizat în concreteţea sa, în schimb absenţa oricărei polemici, a oricărui semn de dialog cu opiniile exprimate de Scînteia e unul din cele mai izbitoare fapte artistice ale perioadei 1947-1953. Odată ieşite din implacabila rostogolire a rotativei, afirmaţiile Scînteii într-o problemă sau alta, părerile asupra unei opere sau a unui creator, sînt infailibile. Nici o revistă literar-artistică, nici o publicaţie, nu găseşte îndrăzneala unui quadrat de dialog cu aceste afirmaţii, tăria unui rînd de nuanţare sau de apărare în faţa unor acuzaţii politice extrem de grave lansate de oficiosul Partidului.
Dar nu numai atît.
Sub faldurile autocriticii, numeroase intervenţii ale Scînteii sînt urmate, automat, în întreaga presă centrală, în organismele scriitoriceşti, de recunoaşterea publică a adevărului din aceste intervenţii. În loc să reacţioneze violent, cum ne-am aştepta de la genul atît de iritabil al creatorilor, cei criticaţi de Scînteia își face o regulă din a proclama justeţea criticilor aduse şi a promite, cu spectaculos respect, imediata îndreptare. Criticată pentru volumul „La scara 1/1“ în articolul „Să smulgem din noi înşine poziţiile de auto-apărare ale capitalismului!“ al lui Traian Şelmaru, în Scînteia din 3, 4, 6 februarie 1948, Nina Cassian îşi recunoaşte public greşelile şi, implicit, dreptatea acuzaţiilor care i se aduseseră, în articolul „Examen şi autocritică“, din Flacăra, 7 martie 1948. Criticat şi el în acelaşi studiu al lui Traian Şelmaru, Ov. S. Crohmălniceanu e de acord cu punctele de vedere ale studiului, ba, mai mult, după cum recunoaşte, descumpănit de întîmplare, caută sprijin într-o vizită la redacţia Scînteii:
„Mînia mea oarecum liniştindu-se m-am dus totuşi să stau de vorbă cu tovarăşii de la «Scînteia». Discuţia a durat mai mult de cîteva ore. Şi deşi ajunsesem la o concluzie comună, deşi eu îmi însuşeam principiile de la care pornea critica, totuşi, în sinea mea îmi spuneam altceva. Orgoliul meu era mai puternic“. (Ov. S. Crohmălniceanu, „Ce ne-nvaţă critica Partidului“, Scînteia, 8 august 1948).
Deseori, asumarea de către cel criticat a punctului de vedere al Scînteii e însoţită de evidențierea statutului special al ziarului în confruntarea de idei. Mustrată de Scînteia din 29 iunie 1951 pentru intimism, în articolul „Cînd poetul se depărtează de viaţă“, Maria Banuş vede în acest demers semnificaţii care depăşesc propriul ei caz:
„Ziarul Scînteia a publicat un articol intitulat « Cînd poetul se depărtează de viaţă», în care se ocupă de ultimele mele poezii publicate în numărul 5 al «Vieţii româneşti». Analizîndu-le în lumina unei înalte principialităţi, serios şi profund, Scînteia observă în aceste poezii o rămînere în urmă a mea, o necunoaştere suficientă a omului nou ce se dezvoltă în patria noastră şi o serie de confuzii ideologice evidente în poeziile «Spunea odată Heine» şi «Nu, niciodată». Prin glasul Scînteii îmi vorbesc întotdeauna oamenii cei mai mulţi din republica noastră, constructori şi stăpîni ai unei vieţi libere, pe care ultimele mele poezii i-au dezamăgit. «N-ai dreptul să fii obosită! Nu ai dreptul să îmbătrîneşti! Ţine-te în pas cu tinereţea ţării, fii lîngă umărul ei, aruncă-te în lupta ei», îmi scrie unul dintre cititori. Nu se poate închipui o mai mare grijă şi înţelegere faţă de dezvoltarea şi mersul înainte al literaturii noastre, o mai frăţească dragoste şi grijă faţă de munca mea pe ogorul literaturii, faţă de roadele muncii mele, decît se reflectă în acest articol“ (Maria Banuş, „Cînd asasinii devin gentili“, Scînteia, 11 august 1951).
Ba mai mult, şi din nevoia de a descoperi semnele noilor vremuri în literatură, mulţi autori văd în absenţa reacţiilor polemice la intervenţiile Scînteii manifestarea unei gazetării de tip nou, deosebite radical de gazetăria burgheză. Comentînd faptul că Flacăra şi Rampa, deşi criticate de Scînteia, n-au răspuns polemic, Naţiunea din 13 mai 1948, scrie în articolul „Critica în presa noastră“, sub semnătura lui Marcel Breslaşu:
„Ceea ce merită cu deosebire relevat este că oamenii din redacţiile «Flăcării» şi «Rampei», departe de a trage cu facilitate spada polemicii pentru a răspunde unor «atacuri», aşa cum ar fi făcut-o gazetarii de tip vechi – s-au aplecat cu seriozitate asupra observaţiilor «Scînteii», le-au cercetat cu atenţie şi, în cadrul unei consfătuiri comune cu Comitetul Executiv al U.S.A.S.Z., au căutat cauzele erorii lor“.
Nu rareori intervenţiile Scînteii în problemele de literatură şi artă, infailibile în principialitatea lor exemplară, deţinătoare ale adevărului absolut, determină din partea celor criticaţi anunțul că se angajează să ia imediat măsuri pentru a îndrepta greșelile semnalate. Conform articolului „Mai multă atenţie pieselor originale“, semnat de Traian Şelmaru, secretar al Uniunii Scriitorilor din R.P.R., în Scînteia din 1 iunie 1951, noua variantă a piesei Cetatea de foc de Mihail Davidoglu dă seamă de modificările operate de autor în urma observaţiilor aduse primei versiuni de către cronica teatrală a Scînteii din 7 iunie 1950. Evidenţiate, cîteva din aceste modificări ne oferă o imagine asupra punctului de vedere al Scînteii despre prima versiune a piesei, lăsîndu-ne să înţelegem clar ce înseamnă, în ultimă instanţă, asumarea promptă, entuziastă, a intervenţiilor ziarului în problemele literar-artistice:
„… autorul a renunţat la o bună parte din aceste episoade care încărcau piesa în mod inutil şi denaturau adevărul vieţii“, „acţiunea comuniştilor (şi în special a secretarului organizaţiei de partid) este accentuată în noua versiune, ceea ce îmbogăţeşte conţinutul de idei şi de viaţă al piesei şi dă conflictului mai multă forţă“, „o serie de atitudini şi acţiuni care păreau inexplicabile şi dezumanizau unele personaje au fost eliminate, iar altele se justifică acum datorită faptului că rolul partidului în acţiune este mai evident“.
În numărul din 13 februarie 1952, prin articolul „Împotriva rebuturilor în literatură“ semnat de S. Fărcăşan şi S. Mladoveanu, Scînteia critică dur două cărţi publicate de Editura tineretului: „Poveste de dragoste“, de Ieronim Şerbu, şi „Timpii de aur“, de Ben. Corlaciu. Pornind de la cele două cărţi, ziarul Partidului avansează o concluzie severă privind activitatea Editurii tineretului:
„Tipărind nuvelele «Poveste de dragoste» şi «Timpii de aur», Editura tineretului a făcut un prost serviciu autorilor şi maselor de cititori. Editurile noastre au datoria să ocrotească cititorii de asemenea «producţii literare» dăunătoare, care prezintă într-un fel înjositor frumuseţea vieţii noi şi chipul constructorilor socialismului.
Publicarea unor lucrări de un nivel atît de scăzut dovedeşte că la Editura tineretului există serioase manifestări de lipsă de răspundere şi nesocotire a exigenţelor mereu crescînde ale maselor largi de cititori faţă de editura noastră“.
Răspunsul Editurii tineretului apare în numărul din 8 martie 1952 al Scînteii. El conturează, înainte de toate, o tulburare grozavă declanşată în editură de articolul „Împotriva rebuturilor în literatură“:
„Articolul din Scînteia, care a prilejuit o analiză în toate sectoarele de muncă ale editurii, în cadrul adunării generale a organizaţiei de partid şi în consfătuirea colegiului redacţional, a scos la iveală izvoarele principale ale lipsurilor noastre: o insuficientă stimulare a spiritului critic şi autocritic, o nesatisfăcătoare combativitate faţă de unele rămăşiţe ale mentalităţii mic-burgheze manifestate de unii redactori ai noştri, o insuficientă vigilenţă în ceea ce priveşte controlul manuscrisului“.
Evident, din răspuns nu lipsesc cuvenitele măsuri:
„În vederea ridicării calificării redactorilor noştri, vom folosi într-o mai largă măsură vasta experienţă sovietică în domeniul îndrumării creaţiei literare, prin preluarea bilunară a materialului documentar sovietic, pe secţii, conform specificului fiecăruia. De asemenea, vom îndruma pe redactorii noştri creindu-le şi condiţiunile necesare pentru cunoaşterea mai adîncă a problemelor de viaţă din fabrică, din sat, şcoală şi în general a problemelor care frămîntă tineretul“.
Locul polemicii de altădată cu un punct de vedere diferit în aprecierea unor cărţi îl ia acum mulţumirea publică, pentru ajutorul acordat:
„Conştienţi de ajutorul imens pe care partidul nostru ni l-a dat şi de această dată prin articolul publicat în Organul Comitetului Central, noi vă mulţumim şi ne luăm angajamentul să depunem toate eforturile pentru a lichida de la rădăcini gravele lipsuri semnalate“.
Scrii la Scînteia, ești automat mare poet
De altfel, monopolizarea adevărului, a principialităţii de către Scînteia se manifestă nu numai în domeniul criticii. Redactorii ziarului beneficiază de o poziţie privilegiată nu numai în controversele literare, dar şi în creaţia propriu-zisă. O serie de creatori supraestimaţi în perioada 1947-1953 aparţin cercului Scînteii. Unii, descoperiţi de redacţie şi publicaţi cu entuziasm, alţii, redactori ai ziarului. Criticilor şi publiciştilor Traian Şelmaru, Nicolae Corbu, Nestor Ignat, Sorin Mladoveanu, Sergiu Fărcăşan, Victor Bîrlădeanu, li se adaugă poeţii şi prozatorii Gheorghe Cristea, Petre Dragoş, Petru Dumitriu, Dan Deşlium Mihai Gavril, V. Em. Gălan. Gheorghe Cristea, de exemplu, atît de supraestimat cu nuvela „S-a spart satul“, debutează în Scînteia din 11 septembrie 1946 cu proza „Un om şi un cal“. Nota de prezentare ne informează că are 25 de ani, e oltean sărac, şi că lucrează la Scînteia din 1946. În concluzie, arată ziarul:
„Gheorghe Cristea din Pleşoiu-Dolj are 25 de ani. Luptă şi scrie“.
În domeniul creaţiei, monopolul Scînteii îşi găseşte mai întîi expresia în faptul că publiciştii ziarului Scînteia nu îşi afirmă punctul de vedere şi în alte publicaţii, expuse, într-un fel, polemicii, contestării, în timp ce altor critici sau publicişti spaţiul ziarului le rămîne închis. Iată, de ce, în procesul de lichidare a greşelilor trecutului, aceste lucrări sînt printre primele cărora li se cere corectarea. Potrivit unui articol semnat de Ov. S. Crohmălniceanu în Scînteia din 17 iunie 1956, „Din problemele actuale ale criticii:
„cît mai mulţi critici e bine să scrie în organele centrale de partid, să publice aici materialele lor cele mai bine gîndite şi cîntărite, iar criticii care lucrează în redacţia «Scînteii» sau a «Luptei de clasă», tovarăşii Nestor Ignat, Sergiu Fărcăşanu, Ileana Vrancea, ar fi de dorit să participe la dezbaterile din presa liteară, cu punctul lor de vedere personal, să colaboreze cu materiale critice la reviste tocmai spre a risipi ideea că noţiunea de principialitate s-ar lega în vreun fel de numele sau persoana cuiva“.
Există, în acelaşi timp, şi un monopol explicit. Unii critici literari se străduiesc să descopere în apartenenţa la cercul Scînteii avantaje ideologice şi estetice incontestabile faţă de cei care lucrează sau semnează la alte publicaţii. În articolul „Poezia lui Dan Deşliu“, Contemporanul, 10 februarie 1950, Horia Bratu vede în redacţia Scînteii spaţiul în care un poet poate ajunge mult mai repede decît alţii la realismul socialist:
„În creaţia lui Deşliu, intrarea în cadrele redacţiei «Scînteii», a jucat un rol de prim ordin şi ea s-a reflectat în multiple direcţii. Aici talentul său va rodi, opera lui va căpăta din ce în ce mai multă adîncime şi vigoare, va învăţa să slujească în mod deschis şi cu succes clasei muncitoare. Nu este deloc o simplă întîmplare că unii dintre cei mai buni prozatori pe care îi avem astăzi au ieşit din cadrele crescute direct în redacţia Organului central al Partidului Muncitoresc Român sau îşi datoresc cele mai bune opere ale lor stagiului făcut în redacţie. Însuşindu-şi experienţa sovietică în acest domeniu, redacţia «Scînteia» a folosit în colectivul ei pe unii dintre cei mai buni scriitori ai noştri şi e sigur că asupra creaţiei lui Petru Dumitriu sau Dan Deşliu experienţa reportericească a lucrat direct. Pe de altă parte, în redacţia «Scînteii» s-au format şi şi-au valorificat calităţile unele talente care nu se dezvăluiseră anterior (V. Em. Galan, Petre Dragoş, Victor Nămolaru). Munca de redacţie le-a oferit prilejul pătrunderii active şi concrete a problemelor vieţii. Întîi ei au luat contact strîns cu masele, în acel centru care este prin esenţa sa expresia legăturii partidului cu masele, care le orientează şi le educă. Ca reporteri au avut prilejul de a cunoaşte direct realitatea. Apoi, în plin front ideologic, ei s-au înarmat cu înţelegerea partinică a situaţiilor, au cîştigat capacitatea înaltă de interpretare a realităţii, a cărei vastitate o descopăr în fiecare zi“.
Acest monopol e mult întărit şi de declaraţiile entuziaste ale unor scriitori privind rolul de excepție jucat de ziar în viaţa lor. Dincolo de convenienţe, în astfel de declaraţii, găzduite chiar de Scînteia, se ascunde, totuşi, un gest menit a încuraja mitizarea oamenilor ziarului. Iată, o astfel de declaraţie aparţinînd scriitorului Petre Dragoş:
„Zice o vorbă înţeleaptă: Omul nu poate trăi, nu poate lucra fără să mănînce. Cam aşa stau eu cu «Scînteia». Mă simt prost, parcă nemîncat, dacă se întîmplă să n-o pot citi înainte de începutul lucrului. Aşa ceva se întîmplă, însă rareori. «Scînteia» e pîinea mea de toate zilele. Zi de zi, în fiecare zi, în fiecare dimineaţă, o cercetez cu un fel de sete încordată: nu cumva Iordăchescu l-a în trecut pe Banu?; nu cumva Andrica sau Pop au depăşit iarăşi norma?“ (Petre Dragoş, „Să depăşim şi noi, scriitorii, normele!“, Scînteia, 18 ianuarie 1949).