Restaurantele răspund din plin și nevoii de a mînca în străinătate. Pe un francez, pe un american, ba chiar și pe un japonez îi apucă din cînd în cînd, ca pe gîște, nevoia de a fi altundeva decît în țara unde merg la serviciu în fiecare dimineață. O nevoie costisitoare în sine. Ca să-i faci față, ar trebui să te urci în avion și să călătorești pînă la Tokyo. Dacă te-a lovit, să-i zicem, nevoia de mîncare japoneză. În calea acestei porniri, au ieșit restaurantele. Chiar dacă numai parțial, ele o satisfac. Repede, eficient și cu costuri minime. Așa se face că în orice mare metropolă vei întîlni, mult mai multe decît restaurantele indigene, restaurantele străine. La Nantes, în orășelul străvechi, o întreagă stradă e dedicată restaurantelor cu mîncăruri de peste mări și țări: chinezești, turcești, thailandeze, vietnameze, spaniole, coreene, japoneze. Abia dacă poți da, după îndelungi căutări, peste un restaurant cu bucătăria franceză, cum precizează anunțul. Curioasă e nevoia asiaticilor de a mînca preparatele vecinilor. La Tokyo am întîlnit numeroase restaurante coreene. În schimb, la Seul, gemea de restaurante japoneze. Toți însoțitorii din călătoriile mele se dădeau în vînt după restaurantele străine. La Londra am mîncat o singură dată la un local englezesc. Însoțitoarea m-a dus, cu un entuziasm demn de o cauză mai bună, numai la restaurante chinezești și italienești. Tovarășa de drum din Coreea de Sud n-a vrut nici în ruptul capului să mergem la un restaurant coreean. A ținut morțiș să luăm dineul la un restaurant cu specific japonez. Cei doi funcționari guvernamentali de la Tokyo m-au invitat la un restaurant chinezesc. La Paris, amicul meu de la Radio France Internationale mi-a recomandat un restaurant thailandez. Susținea că-l frecventează regulat. De remarcat că nicăieri n-am fost dus la un restaurant rusesc. Să nu fie așa ceva în marile capitale ale lumii? Să fie rușii mai cunoscuți prin tancuri decît prin borșurile lor? Sau poate însoțitorii s-au gîndit să nu zgîndăre orgoliul național?
Probabil că ultima explicație rămîne valabilă, o dată ce n-am fost invitat, ba chiar nici nu mi s-a arătat măcar vreun restaurant unguresc! M-am oprit o clipă, în ghidul Michelin dedicat Marii Britanii, la capitolul restaurante londoneze mai acătării. Englezești propriu-zise sunt doar opt. Sunt, în schimb, cincizeci și opt de restaurante chinezești, cincizeci franțuzești, patruzeci și opt italienești, două coreene, optsprezece japoneze, unsprezece thailandeze, trei libaneze, două grecești, două vietnameze și cîte unul unguresc, portughez, spaniol, suedez. Sunt trecute și șase restaurante orientale. Probabil libaneze, siriene, palestiniene și egiptene la un loc. Marile orașe ale lumii sunt, de fapt, federații de mai multe orășele. La New York si Londra vei întîlni Chinatown, cartierele chinezești, prin proporții adevărate orășele. Los Angeles-ul are un orășel spaniol și un Litlle Tokyo. Se înțelege că aici restaurantele sunt ale nației respective. Și că ele ating absolutul în materie de mîncat peste hotare fără a trece granița. Chinezesc, în Chinatown, nu e numai restaurantul, ci și totul din jur. Iluzia că ai ajuns în China nu mai poate fi pusă în discuție.
Americanii dau curs unei alte nevoi umane. Cea de a mînca la iuțeală. Adio restaurante cu fețe de masă albe ca spuma, cu lumînări lirice, cu muzică discretă din pereți. Bar Saladurile, care, n-am de ce să n-o recunosc, m-au dat gata la New York, sunt niște hale uriașe, în mijlocul cărora tronează rafturile cu mîncare. „Trei dolari – trei linguri!” ține să-ți precizeze încă de la intrare un afiș. Într-adevăr, după ce-ți iei tava din plastic, scobită sub formă de farfurii, treci de-a lungul cazanelor cu mîncăruri. Fiecare recipient – un fel: fasole, roșii, grăunte de porumb, castraveți, pui fripți, ghiveci călugăresc. Cu linguroiul pe care-l găsești vîrît în fiecare cazan, îți torni o porție zdravănă. Poți să-ți încarci tava și cu o sută de linguri. Poți să-ți transformi suprafața scobită de plastic într-o veritabilă autobasculantă. Nici o problemă. Numai că te costă mai mult de trei dolari. Înainte de a ajunge la casă, îți iei lingura de plastic, furculița de plastic, cuțitul de plastic, scobitorile de plastic, șervețelul de plastic. După ce ai plătit, te așezi la una din mesele de lemn sărace, dar curate. Un anunț discret te roagă ca, după ce mănînci, să arunci totul la coș. Acestei nevoi de a mînca rapid, fără fasoane, îi răspund lanțurile de restaurante Mac Donald’s, Pizza Hut, răspîndite în toată lumea. Ele se străduie să rezolve, în America, si obiceiul de a ți se scoate în cale sute, mii de bufete: pe aeroporturi, pe străzi și în piețe, în gări. Mîncatul pe picior de plecare l-am întîlnit pînă și la Las Vegas. Celebrul Cazinou Mirage, unul din cele mai luxoase din lume, beneficiază de un restaurant cu autoservire. El se întemeiază pe principiul, faimos pe vremuri în România: Mîncatul cu burta! Plătești o sumă la intrare și, o dată ajuns înăuntru, poți hali cît vrei. Cum se rezolvă chestiunea strecurărilor ilegale? Foarte simplu. Ți se aduce farfuria și tacîmul (din plastic amîndouă) la masă, numai după ce-i prezinți unei tanti bonul de la casă.
În parcul central din Quito, din Ecuador, dau peste varianta latino-americană a Mac Donald’s-ului: un restaurant trîntit pe o pajiște. E alcătuit destul de simplu: un ceaun, sub care ard harnic bucăți de lemn. Un cetățean extrem de dubios din punct de vedere igienic scoate din ceaun, cu mîna, bucăți de carne fiartă. După ce dau banul, clienții iau bucata și, rostogolind-o dintr-o palmă într-alta, pentru că arde, trec mai departe, înfulecînd-o. Varianta franceză o constituie sandwishurile de mărimea unei pîini. Am întîlnit-o la Nantes. Se ia o pîine franțuzească, adică un soi de ciomag din aluat, se despică și se vîră înăuntru mai multe feluri de mîncare. Acestea stau în pîine ca naționalitățile din Imperiul austro-ungar. Ținînd zdravăn pîinea cu amîndouă mîinile, te apuci s-o cucerești cu dinții bucată cu bucată, pînă o dai gata cu totul.