Apogeul halirii de privelişti la un loc cu halirea propriu-zisă, lăsată omului, prin stomac, de umnezeu, îl atinge restaurantul rotitor. Amplasat la unul din ultimele fragmente ale unui turn, localul se mişcă în jurul axei sale. O dată cu clientul, aşezat la masă. O dată cu friptura. O dată cu sticla de apă minerală. Dacă găseşte un răgaz, între două înghiţituri, clientul poate parcurge cu privirea întregul oraș învîrtindu-se la picioarele sale.
Nu departe de Times Square, pe porţiunea din New York în care două străzi celebre – Broadway şi Seventh Avenue – au tăria de a renunţa la propria identitate pentru a se contopi într-un tot anonim, se află Marriott Marquis, unul din cele trei Marriott-uri ale Manhattan-ului şi unul dintre numeroasele hoteluri ce-şi strecoară înălţimea de zgîrie-nori în Midtown. Prin amabilitatea unui român stabilit în America, urc pînă la barul hotelului. Aflat în moţul clădirii, localul funcţionează pe principiul rotirii în jurul axei sale. Găsim loc cu greu la una din mesele cele mai solicitate: din rîndul aflat chiar lîngă fereastra ce dă în afară. Preferinţa pentru acest şir de mese îşi are o dublă explicaţie, cu o singură rădăcină: rotirea înceată, abia simţită a barului în jurul axei sale. Graţie acestei răsuciri, poţi urmări, ridicînd privirea din ceaşca de cafea, sau, mă rog, din paharul de whisky, ferestrele la fel de înalte, viu luminate, ale zgîrie-norilor din jur. Aceasta deoarece, deşi s-a străduit din răsputeri, hotelul n-a reuşit să se ridice deasupra coloşilor din jur, în aşa fel încît clientul să aibă satisfacţia de a-i scuipa în cap (evident, metaforic), pe cei puşi pe lucru, pe somn sau pe haleală în clădirile din preajmă. Aşa cum spuneam, rotirea e atît de înceată încît realizezi cu greu că are loc. La această impresie contribuie din plin şi uniformitatea priveliştilor: numai şi numai ferestre luminate. Îţi trebuie o bună cunoaştere a localului pentru a-ţi da seama că ferestrele nu sînt aceleaşi. De o asemenea cunoaştere beneficiază amicul nostru. Deşi şofer de taxi, ca mulţi români ajunşi în ultimele decenii la New York, el pare un favorit al localului prin promptitudinea cu care mă avertizează asupra succesiunii de ferestre. Cînd barul şi-a încheiat o rotire, îmi dau seama c-am avut privilegiul de a fi consumat ferestrele unor clădiri celebre: De la Empire State Building pînă la New York Telephone Building.
Un alt avantaj al mesei la care m-am așezat constă în substanţiala depărtare de orchestra aflată în centrul nemişcător al platformei. Dovedind o hărnicie ieșită din comun, respectiva face un zgomot asurzitor. Pentru a putea vorbi cu amicul nostru, trebuie să zbierăm din răsputeri ori de cîte ori rotirea localului ne apropie mai tare de exploziile sonore. Noroc că amicul nostru e român. Mă întreb ce s-ar fi întîmplat dacă ar fi fost un american get-beget, neştiutor al limbii noastre. M-aş fi înţeles extrem de greu, pe fundalul săracelor mele cunoştinţe de engleză, şi în tăcerea dintr-o pădure tropicală, d’ apoi în bubuitul strașnic al tobelor şi ţipetele isterice ale trompetelor!
La barul Marriott din New York am beneficiat de o cafea cu o rotire completă, ca să-i spun aşa, prin efracţie. La Beijing International Hotel, unul dintre cele mai luxoase hoteluri din capitala Chinei, beneficiez de o rotire îndreptăţită. Aflat la etajul 28, restaurantul la care iau micul dejun funcţionează şi el pe principiul răsucirii în jurul axei sale. În aceste condiţii, am şansa de a vedea trecîndu-mi pe sub nas, în timp ce dau gata tradiţionala omletă, Beijing-ul la orele dimineţii. Deşi cît timp halesc breakfast-ul restaurantul reuşeşte să dea vreo două ture şi jumătate, mare lucru nu prea consum în materie de privelişti: clădiri gata şi clădiri în construcţie, miile de biciclişti umplînd bulevardul aflat jos, jos de tot.
Mult mai satisfăcătoare e, din acest punct de vedere, strădania restaurantului din Turnul „Perla Orientului” de la Shanghai. Ridicat în zona liberă Pudong, turnul exprimă, printre altele, ambiţia Chinei de a deveni o putere mondială și în materie de măreții gen Zidul Chinezesc. Cu o înălţime de 468 de metri, care-l propulsează pe primul loc în Asia şi pe al treilea în lume, turnul posedă, printre altele, un restaurant rotitor. Dacă găseşti o masă liberă în local poţi consuma, o dată cu orezul de rigoare, Shanghai-ul văzut de la 267 de metri. Spre deosebire de Marriott din New York sau de Beijing International Hotel, restaurantul din „Perla Orientului”, devenit, pur şi simplu, restaurantul rotitor, îţi pune la dispoziţie privelişti excepţionale, dat fiind că-n jur, pe sute de kilometri, nu se află nici o înălţime concurentă. Apare, totuşi, o problemă pentru un român, presupus a nu fi miliardar chinez. O rotire completă durează. Pentru a te bucura de toate secvenţele, trebuie să stai la masă vreun ceas. Lesne de înţeles, în aceste condiţii, că n-ai cum să te rezumi doar la o cafea şi o apă minerală. E musai să comanzi un prînz. Altfel rişti ca ospătarul să se uite la tine chiorîş, sugerîndu-ţi prin foiala în jurul tău, prin felul în care-ţi trînteşte cafeaua, că mai sînt şi alţii care aşteaptă un loc. Idealul restaurantelor funcţionînd pe bază de privelişti e sinteza unică, uimitoare, dintre mestecatul fripturii de porc şi mestecatul peisajului încîntător. Sînt rare cazurile de potrivire a celor două nevoi. Restaurantul rotitor din zona Pudong te obligă la o asemenea sinteză. Dacă ţii neapărat să consumi toate priveliştile, trebuie să comanzi un prînz în toată firea. Plecînd de la premisa că-ţi vei asuma orice risc, numai să nu laşi mîncarea în farfurie, se înţelege că peisajele Chinei te confruntă cu un risc din domeniul medical. În orice moment te poate lovi indigestia.
O propunere necesară
Restaurantele care se învîrtesc în jurul axei lor răspund nevoii de a implica în halire două instituţii antagonice ale omului: burdihanul şi sufletul. Din cele relatate pînă acum despre localurile rotitoare, s-a putut observa că principala lor problemă o constituie cocoţarea ît mai sus. Cantitatea de mîncare nu constituie o problemă. Poţi comanda dacă vrei, dar mai ales dacă te ţin baierele pungii, stocul de provizii al localului pe cîteva luni. Marea problemă o reprezintă, se înţelege, cantitatea de privelişti. Aceasta e limitată de lungimea pînă unde poate să bată privirea omului. Sub acest unghi, mă gîndesc la un proiect pe care americanii l-ar putea transpune în practică. Ar fi vorba de transformarea întregii planete într-un restaurant. Nu se învîrteşte Pămîntul în jurul axei sale? Fireşte că da!
Atunci, de ce n-am face din Pămînt un restaurant rotitor? Clientul ar avea astfel posibilitatea de a hali timp de 24 de ore, cît durează rotirea Pămîntului în jurul axei sale, priveliştea hăului cosmic.
Nu-i aşa c-ar merita banii?