Călin Mihalcea locuia într-o casă cu aspect de vilă, fără a fi vilă, din Vintileasa Deal. Nu făcea nimic toată ziua, deoarece nu-l angaja nimeni. Ieşise din puşcărie mai devreme, pentru bună purtare (fusese editorialist la ziarul Penitenciarului) şi hotărîse să-şi schimbe viaţa din temelii. Peste tot însă, după buna primire de la început, cei de la Resurse umane începeau să dea din colţ în colţ, sfîrşind prin a recunoaşte că nu angajează foşti condamnaţi pentru furt prin efracţie.
Într-o zi însă, plimbîndu-şi privirea pe un ziar de acum două zile, Călin Mihalcea dădu peste următorul anunţ:
„Angajăm tester încuietori
Cerinţe:
– minim 5 ani puşcărie pentru efracţie (recidiva constituie un avantaj);
– cunoştinţe solide în teoria spargerii de sisteme de închidere şi încuietori;
– absolvent al şcolii străzii;
– abilitatea de a lucra sub presiune şi conştiinţa riscului;
– condiţie fizică excelentă;
– atenţie la detalii
– inventivitate”.
Călin Mihalcea îşi trecu în revistă însuşirile, raportîndu-le la criteriile din anunţ.
Pe unele nu le avea. Şcoala străzii, de exemplu, deoarece el era, de fapt, un ins de treabă nimerit prosteşte în afacerea cu spargerea. Se afla la muncă în Germania. Într-o duminică după-amiază, singur la căminul de azilanţi, o pornise hai-hui prin oraş, hotărît să-şi omoare timpul. Orăşelul n-avea nimic deosebit. Doar în centru, unde se găseau Primăria, minimarketul şi sediul unei organizaţii de luptă împotriva vînătorii cu cîini, se ridica, monumentul unui bărbat de bronz ajuns într-un hal fără de hal sub scurgerea nemiloasă a anilor.
Deşi pare simplă, omorîrea timpului e o chestiune destul de dificilă în realitate.
Călin Mihalcea se plimbase de zece ori în susul şi în josul Străzii principale a orăşelului. Se oprise de cinci ori la vitrina magazinului de Electronice, o dată la cea a magazinului de bijuterii (vitrina era goală, în week-end şi noaptea bijuteriile erau luate de acolo) şi de zece ori în faţa unui afiş care promitea o recompensă de 500 de euro celui care găsea un pisoi.
Perspectiva unei sume atît de mari pentru el, dobîndite fără trudă, îl făcu să viseze.
Strada Mare avea la un capăt Parcul Oraşului, un soi de pădure bine întreţinută, pustiu la această oră, şi la celălalt capăt, un Complex Comercial, închis, desigur. După ce se plimbă pînă simţi că i se apleacă, după ce bău apă de la o cişmea pînă începu să-i clocotească burta şi citi toate firmele de la dreapta la stînga şi invers, se gîndi să dea un ocol Complexului. Astfel ajunse în spatele aşezămîntului, în dreptul uşilor prin care se vîra marfa din Tiruri. Tocmai cînd se uita la uşile din fier, fără să se gîndească la nimic, aşa cum face cineva într-o plimbare ce nu are alt scop decît dobîndirea de cunoştinţe, înăuntru se declanşă alarma şi, imediat, uşile se dădură în lături, pentru a lăsa loc la cinci inşi mascaţi, cărînd în spinare saci cu mărfuri. La cîteva minute după dispariţia maşinii în care se urcară respectivii, pe terenul din spatele Complexului, la vreo zece metri de Călin Mihalcea, frînă în trombă, scrîşnind înfiorător, maşina Poliţiei, cu lumina girofarului zbătîndu-se în paharul de sticlă de parcă ar fi vrut să scape. Din maşină săriră aproape din mers nişte zdrahoni cu puşti mitraliere, care pînă atunci şezuseră pe o laviță în dreptul uşii deschise a dubiţei. Opt dintre ei se năpustiră în Complex. Doi se îndreptară rapid spre Călin Mihalcea, care rămăsese înmărmurit, dar totodată fericit că, uite, se întîmpla ceva care făcea mai uşoară scurgerea timpului. Îl legitimară scurt şi, fără a-l lăsa să deschidă gura (nici n-ar fi avut ce spune, deoarece nimeni nu-l întrebase ceva şi, în plus, abia dacă o rupea pe nemţeşte), îl vîrîră în dubiţă, mai precis în partea din spate, rezervată arestaţilor.
După un timp, cei opt ieşiră din clădire şi prinseră să cerceteze împrejur în lanţ de trăgători şi cu degetul pe trăgaciul puştii mitraliere. Aruncat în partea din spate, Călin Mihalcea îşi dădea seama că spărgătorii dispăruseră fără urmă. Poliţiştii erau pe cale să se întoarcă la bază cu buzele umflate. Se ghicea asta după cum vorbeau la staţie, dar şi după cum li se vorbea. Se vedea însă mult mai bine pe feţele celor opt cînd se îndreptară spre dubiţă.
Pe scurt, Călin Mihalcea se trezi condamnat pentru complicitate la furt prin efracţie. Se ajunse la concluzia că fusese implicat în jefuirea Complexului ca membru al bandei. Şedea acolo, în spaţiul gol din spatele Complexului, pentru a ţine de şase. La venirea Poliţiei avea misiunea să ţină de vorbă echipajul, făcînd-o pe prostul, pînă cînd acoliţii săi îşi puneau pielea la adăpost.
Cum se verifică dacă o yală face față unei tentative de furt prin efracție
Patronul firmei de clanţe, încuietori şi yale rămase impresionat de cazierul lui Călin Mihalcea. Cinci ani puşcărie pentru furt prin efracţie era ceva. Şi furt nu oriunde, ci în Germania, unde se ajunsese, prin introducerea progresului tehnico-ştiinţific, la performanţe uluitoare în materie de încuietori.
Îl angajă imediat şi-l puse la lucru.
Călin Mihalcea trebuia să verifice felul în care o încuietoare perfecţionată printr-un efort financiar considerabil făcea faţă unei tentative de furt prin efracţie. Prin imitarea condiţiilor tipice unui jaf – întuneric, stres – Călin Mihalcea, deja tratat de patronat ca o vedetă, trebuia să forţeze încuietoarea şi să pătrundă în casă. Testarea noului produs avea loc într-o clădire construită şi amenajată de firmă special pentru încercarea clanţelor şi încuietorilor. Dat fiind că de la firmă luau marfa, pentru a o vinde în toată ţara, comercianţii en detail, clădirea cu pricina – Laboratorul, cum i se mai spunea – servea şi ca loc de demonstraţie pentru solicitanţi. Unii voiau să vadă dacă, într-adevăr, la apăsare, clanţa se duce în jos, într-o mişcare blîndă, ca de vis, aşa cum scria în Prospect. Alţii verificau iuţeala cu care se învîrtea în yală cheia, înfăţişată drept cea care se învîrte singură în broască.
Yala trecu în chip strălucit examenul la care o supuse vestitul spărgător de yale nemţeşti.
Era de aşteptat să se întîmple aşa.
Călin Mihalcea nu intrase în viaţa lui într-o casă altfel decît intra un om obişnuit.
Patronatul nu-şi mai încăpea în piele de mulţumire.
Dăduseră lovitura cu yala asta!
Costase, e drept, dar merita.
De îndată se puse în mişcare maşinăria de publicitate.
Calupuri de publicitate la toate posturile TV înfăţişînd cu mijloace adecvate, desigur, un grup de bandiţi fioroşi cărora Yala-Minune le scotea batjocoritor limba.
Panouri plantate prin tot Oraşul, înfăţişînd o Jună de forma unei Yale prevăzute cu o centură de castitate.
Sugestie clară că Yala Minune rezista tentativelor de penetrare la fel ca şi domniţele din Evul Mediu.
Prin relaţiile avute în presă, dar şi graţie unei sume frumuşele puse la bătaie, patronatul reuşi ca jurnalul de Actualităţi din prime-time al televiziunii publice să difuzeze un material dedicat importanţei pe care o are yala în prevenirea furturilor din locuinţe.
– Noi ne facem treaba – declară şeful Poliţiei, un bărbat căruia uniforma îi pica pe trup perfect – prindem hoţi. De Dumneavoastră (telespectatorii posesori, adică) depinde însă şi liniştea căminului. O Yală bună vă pune la adăpost de orice surpriză neplăcută.
Yala-Minune, certificată de specialişti (de Călin Mihalcea, evident), avu un succes colosal.
La puţin timp după epuizarea stocului de 10 milioane de bucăţi, cînd tocmai se făceau pregătiri pentru a se trage un nou lot de 20 de milioane, yala era solicitată şi în ţările vecine – izbucni scandalul şi, o dată cu el, dezastrul.
Yala Minune spori urieşeşte numărul jafurilor prin efracţie.
Şi nu atît pentru că, în materie de siguranţă nu se deosebea cu nimic de o yală obişnuită luată de la o tarabă ţinută de chinezi, ci pentru că reclama deşănţată ce i se făcea puse la grea încercare orgoliul profesional al spărgătorilor de apartamente.
Confederația spărgătorilor de locuințe se pune în mișcare
La început, Confederaţia spărgătorilor de locuinţe, reunind Liga spărgătorilor de apartamente de bloc, Uniunea pentru jefuirea vilelor de vacanţă şi Asociaţia jefuitorilor de depozite de armament, fiecare cu un specific aparte, nu dădu prea mare atenţie campaniei publicitare. La sediul Confederaţiei – un paralelipiped de marmură şi sticlă din Centru Marelui Oraş – erau numeroase televizoare cu plasme. Programele TV se desfăşurau de dimineaţă pînă seara, indiferent că se uita sau nu cineva. Chiar în holul de la care se intra la Preşedintele Confederaţiei, abia ieşit din puşcărie pe cale de a intra din nou, pentru spargerea vilei de vacanţă a Secretarului General al NATO, se găsea o plasmă uriaşă, prinsă discret pe peretele tapisat. Cei ce aşteptau să intre la Şef îşi puteau pune postul preferat cu ajutorul telecomenzii aflate la îndemîna tuturor, pe o măsuţă acoperită cu sticlă. Puţini însă dintre cei ce aşteptau în hol stăteau cu gîndul la televizor. Unii fuseseră convocaţi la Şef prin intermediul secretarei – o femeie la vreo 50 de ani, ţinîndu-se bine în ciuda vîrstei, angajată civil ca să-i zicem aşa – pentru numeroasele treburi curente ce se ivesc fatal la o organizaţie atît de mare, cu atît de mulţi membri şi cu atîtea probleme. Alţii se înscriseseră însă în audienţă sperînd, cum e lesne de înţeles, într-o rezolvare favorabilă a problemei. Cei mai mulţi aveau dificultăţi cu pensia, după ce Confederaţia, dînd curs unei solicitări adresate de Guvern tuturor organizaţiilor şi asociaţiilor profesionale, anunţase îngheţarea pensiilor şi salariilor pe o perioadă de şase luni. Erau însă şi tipi veniţi cu probleme strict personale, cum ar fi, de exemplu, plîngeri că fata căzuse la admiterea la Facultatea de spărgători de depozite de Uraniu, una dintre cele mai căutate sau cereri de adeverinţă că sunt în cîmpul muncii.
Aşadar, cum aceştia nici măcar nu erau atenţi la ce se dă la televizor, plasma difuza într-una muzică populară, aşa cum o lăsase azi-dimineaţă la cinci, tanti Maricica, femeia de serviciu, moartă după sîrbe şi hore, mai ales în interpretarea unor renumiţi instrumentişti.
Cu toate acestea de clipul publicitar în care yala scotea limba la un ins mascat luară cunoştinţă şi cei ce aşteptau în audienţă la Şef, deoarece îl dădeau pînă şi posturile TV specializate exclusiv pe muzică populară. Astfel că toţi cei care intrau în biroul Şefului nu ratau prilejul de a face comentarii pe marginea clipului văzut mai înainte. Unii deschideau gura de cum păşeau înăuntru după ce ziceau Bună ziua! sau Să trăiţi! mă rog, după raporturile în care se aflau cu Şeful. Alţii se refereau la clip după ce se aşezau într-un din cele două fotolii din faţa biroului masiv, dominator, al Şefului. Indiferent însă de momentul cînd găseau de cuviinţă să comenteze clipul, toţi nu scăpau prilejul de a glumi pe seama lui, considerîndu-l o copilărie (unii, mai delicaţi) sau o tîmpenie (alţii, mai brutali). Opinie pe care o împărtăşea şi Şeful, care găsea de cuviinţă să-şi expună tezele sale despre ce urmărea clipul, ce nu reuşea şi de ce nu reuşea. Oaspeţii nu puteau decît să-l aprobe.
Aşadar, la început, campania publicitară pentru noua Yală, folosindu-i pe ei drept cei învinşi de produsul lansat, îi făcu să se amuze pe liderii Confederaţiei. Încetul cu încetul însă îşi dădură seama că nu era de glumă. Ca orice campanie bine făcută şi cea pentru noua Yală îşi producea efectele treptat, treptat, dar în chip primejdios pentru imaginea lor de pînă acum. Primul semn al schimbărilor din imaginea lor publică ar fi trebuit să-i pună în alertă. Realizatorii Matinalelor de la radiourile particulare, cei care întreţineau încă din zori, o veselie idioată în autobuze, taxiuri, automobile particulare, îşi aleseseră drept subiect de glume, farse, aluzii ironice, tocmai pe ei, spărgătorii de case. Unul dintre liderii Confederaţiei, enervat pe glumiţele ieftine făcute de doi realizatori extrem de populari de cînd făcuseră o farsă însuşi Preşedintelui Republicii, dîndu-se drept o admiratoare gata să facă sex cu el fără prezervativ, propuse ca una dintre echipele libere de contract în aceste zile să dea o spargere la casele celor doi. Să nu le fure nimic, desigur. Doar să le spargă uşa şi să le răvăşească într-un hal fără de hal lucrurile dinăuntru. Să aibă nevoie respectivii de o lună, o lună şi ceva, ca să le pună din nou la loc. Preşedintele şi nu numai el, se opuse, zicînd din nou că tărăboiul ăsta n-are nici o eficienţă, nici măcar la vînzarea noului model de yală. Sigur, la o adică, putea fi trimisă o echipă la cei doi. Confederaţia dispunea de forţe suficiente pentru a-şi permite şi lovituri de dragul loviturilor. Asta ar fi însemnat însă că le dau atenţie celor doi amărîţi. Nu-i exclus – argumenta Preşedintele – ca respectivilor să le crească şi mai mult acţiunile făcînd mare caz de ce li s-a întîmplat.
– Pentru că – merse mai departe preşedintele cu explicaţia – fiţi siguri că nici ei, nici postul, nici toţi ăilalţi din presă, deşi vor şti că am fost noi, spărgătorii de case, nu vor sufla o vorbă despre asta. Vor pune totul pe seama serviciilor secrete care au vrut să-i intimideze, pe seama Guvernului, a Preşedintelui, mă rog, a Puterii, scoţînd de aici motive pentru a se da victime ale curajului lor. Şi astfel, nu numai că-i facem mari, mai mari decît merită pe şoriceii ăştia, dar, în plus, nu avem nici un folos, deoarece nu se va şti că am fost noi.
Confederaţia spărgătorilor de locuinţe şi-ar fi văzut mai departe de treburile ei (mai ales că în acele zile se dăduse o spargere la un depozit de arme al Armatei şi Preşedintele încerca să-i convingă pe Şeful Poliţiei, pe Şeful Serviciului Secret, că autorii nu sunt membri ai Confederaţiei. Între Confederaţie şi Serviciul Secret se încheiase mai demult un Protocol de colaborare. Printre alte prevederi semnificative – cum ar fi, de exemplu, că Serviciul putea apela în cazuri extreme la Confederaţie pentru o spargere ce nu putea fi făcută de lucrătorii Serviciului fără a fi acuzată de Poliţie Politică, în schimb, Confederaţia beneficiind de unele ponturi date de Serviciu – se stipula clar că membrii Confederaţiei nu vor comite spargeri care s-ar putea înscrie în atentat la siguranţa naţională.
N-ar fi reacţionat aşadar dacă nu i-ar fi îngrijorat un fapt petrecut într-una din zilele de week-end.
Bătrîna scoasă din casă de incendiu
O echipă de trei lucrători – doi operau şi unul ţinea de şase – urmare a unui pont primit pe neaşteptate, merse la o vilă din Bucureşti să dea lovitura. Se conturau condiţii mai mult decît propice pentru un succes categoric. Vila era aşezată pe o stradă lăturalnică. Nu departe de centru, dar în spatele cordonului de blocuri care fac faima Marelui Bulevard. Era una din numeroasele construcţii de lux zise şi plombe. Un băiat isteţ află de un teren preţios zăcînd nefolosit sub coşmelia în care-şi ţinea zilele o babă de vreo 80 de ani, gheboasă, zbîrcită, surdă şi pe deasupra, crescînd şi zece pisici, avînd drept idol un motan. Toate încercările de a o face să se mute într-o garsonieră dintr-un bloc turn, pe deasupra pricopsindu-se şi cu nişte bani, eşuaseră spectaculos. Bătrîna se încăpăţîna să rămînă acolo, în coşmelia cu o curticică în spate, pe motiv că la bloc n-are condiţii pentru mîţele sale. Exasperat, omul de afaceri făcea apel la un mijloc care-i displăcea, dar pe care – n-avea încotro, se vedea constrîns să-l folosească: dădea foc cocioabei. Avea grijă însă ca totul să fie ţinut sub control. Veniţi la faţa locului, pompierii se îngrijeau doar de măsurile cerute de circumscrierea incendiului. Altfel spus, deşi se agitau grozav, plonjînd într-o înfricoşătoare desfăşurare de forţe, nu făceau nimic pentru ca locuinţa babei să nu ardă pînă la temelii. Ba chiar, dacă ne gîndim la conştiinciozitatea cu care tăiau grinzile cu topoarele, doborau bucăţi din acoperiş cu căngile, dădeau chiar o mînă de ajutor pentru ca focul să-şi desăvîrşească opera. N-aveau nici o şovăială de a proceda astfel. Bătrîna fusese scoasă din cocioabă, chiar în clipa cînd prima flacără mai acătării îşi ivi capul de şarpe pe lucarnă, pisicile o zbughiseră care încotro, cîteva piese de mobilier dintre cele absolut necesar unui trai decent – patul, masa, aragazul cu un ochi defect şi televizorul care continua să transmită o telenovelă, paralizat de spaimă cum era – se găseau deja urcate în camionul adus de firma constructoare, aşteptînd semnalul punerii în mişcare spre garsoniera deja pregătită pentru locatară. Pe terenul astfel obţinut, proprietarul înfigea un soi de lamă din ciment, prevăzută cu o curticică. O potecă din imitaţie de piatră cubică îşi croia drum printre straturi de flori împodobite cu măciulii viu colorate.
Omul de afaceri vîndu vila şi terenul de sub ea unui alt om de afaceri, mai precis unei familii de afaceriști. Şi el şi ea erau acţionari – jumătate, jumătate – la o firmă de mobilă, de fapt, un fost combinat de mobilă privatizat prin metoda Mebu, trecut apoi în mîinile celor doi destul de uşor:
Cînd împărţiseră acţiunile salariaţilor le reveniră 30% din acţiuni în timp ce familiei Motreanu, el director şi ea ingineră şefă, le revenise 70%.
Potrivit informaţiilor dobîndite prin mijloace specifice, echipa de spărgători ştia că proprietarii vilei erau plecaţi în străinătate pentru o lună de zile. Prin mijloace specifice se înţelegea, desigur, monitorizarea presei. Confederaţia avea un întreg Departament care se ocupa cu monitorizarea presei, incluzînd desigur şi oficiul de PR. Cei din Departament, gazetari de prestigiu plecaţi din redacţii din diferite motive sau chiar luaţi din redacţii de către Confederaţie prin tentarea cu salarii impresionante, urmăreau şi citeau toate publicaţiile, inclusiv cele mondene, dacă nu chiar cu prioritate, publicaţiile mondene, pentru a extrage din ele informaţii de o deosebită valoare pentru loviturile viitoare.
Ziarele şi revistele dădeau peste margini de ştiri, reportaje, fotoreportaje despre vilele şi apartamentele de lux ale vedetelor şi bogătaşilor, despre Palatele lor din staţiunile montane. Nu era nevoie să te învîrţi pînă te năuceai în jurul unei vile luxoase, pentru a dibui cîte ferestre are, cum se deschid, cîte uşi stau la dispoziţie celui care vrea să intre, dacă are sau nu dulăi şi dacă vecina de peste drum, pensionară de regulă şi spioană în timpul liber, stă sau nu prin curte dimineaţa. Toate aceste lucruri (vitale pentru o spargere reuşită) le aflai fără prea mare efort fizic sau financiar din simpla lectură a unui fotoreportaj cu titlul X locuieşte într-o vilă de un milion de euro, păzită de dulăul Codiţă.
Ca să nu mai spunem că din presă puteai afla informaţii cruciale despre programul celor ce locuiesc în vile, cabane, apartamente, palate.
Cînd şi unde plecau în concediu. În grija cui lăsau locuinţele pe timpul concediului. Ce fel de dispozitive de alarmă îşi cumpăraseră pentru a-i proteja de hoţi.
Departamentul de monitorizare a presei extrăgea astfel de informaţii preţioase trudind de dimineaţa pînă noaptea tîrziu la lecturarea ziarelor şi revistelor, la vizionarea emisiunilor TV, înregistrate în chip automat. Atît informaţiile pentru ponturi, cît şi concluziile de ansamblu vizînd relaţia proprietari-spărgători, îşi găseau locul în trei Rapoarte pe zi trimise prin e-mail cu parolă tuturor celor interesaţi din Confederaţie.
Aceasta era activitatea oficială a Departamentului, trecută, de altfel, în documente, cunoscută nu numai de Poliţie, dar şi de opinia publică, deoarece şefii Confederaţiei n-aveau şovăieli în a vorbi despre relaţia acestui sindicat, pentru că sindicat – era în ultimă instanţă – cu presa liberă şi independentă.
Departamentul de monitorizare semnalase, înaintea tuturor, plecînd de la exploatarea presei scrise şi presei audiovizuale, procesul fatal, ireversibil, de compromitere a imaginii publice a spărgătorului. Pînă mai ieri, de temut, urît, respectat însă, pe zi ce trecea – semnala unul dintre Rapoarte, ajuns pînă sus, la Preşedinte – spărgătorul de case devine tot mai familiar, riscînd, la un moment dat, să fie ridiculizat.
Observaţia din Raport îşi găsi concretizarea mult mai repede decît se aştepta în întîmplarea cu echipa de spărgători surprinsă de nevasta proprietarului tocmai cînd se chinuiau să descuie yala.
Acelaşi Departament de monitorizare a presei era, într-un fel, responsabil şi de încurcătura în care intraseră cei trei membri ai echipei. Proprietarii vilei– soț și soție – şedeau de dimineaţa pînă seara în studiourile puzderiei de televiziuni care continuau să existe, deşi toată lumea se întreba din ce trăiesc. Fiind vorba de emisiuni de şuetă sau, mă rog, de clacă, respectivii nu făceau altceva decît să-şi povestească viaţa din ultimul timp. Cum şi-au zugrăvit ei din nou dormitorul copilului care nu se născuse din simplul motiv că spermatozoidul lui trecuse pe lîngă ovulul ei fără să-l vadă. Cum ea nu mai e mulţumită de poşeta abia cumpărată și intenţionează să-şi ia alta, pe bej şi nu pe alb, şi cum pe el, la rîndu-i, îl bate gîndul să-şi schimbe maşina, modelul pe care-l are s-a cam învechit.
De la o asemenea şuetă, care culminase cu invitarea ei de către moderator să-şi desfacă pulpele spre camera de luat vederi pentru a se infirma cele spuse de duşmanii ei pe un alt post TV, concurent, şi anume că i se vede părul pubian răzbind prin dunga chiloţilor, Departamentul află că vila va rămîne fără stăpîni zilele de week-end, cei doi urmînd să dea o fugă peste hotare. Ea, la Milano, să vadă ce modele de cizme se mai vîrîseră în prăvăliile de lux, el la Madrid, unde avea de perfectat o afacere cu tauri, de fapt, un contract de aducere a coridei pe meleagurile noastre.
Echipa a fost trasă pe sfoară
Cei interesaţi fură informaţi imediat. Numai că de data asta Departamentul o dădu în bară. Cei doi minţiseră fără ruşine. Nici unul dintre ei nu pleca în străinătate. El avea să meargă la garsoniera sa de lux dintr-un bloc special construit şi amenajat pentru relaţii extraconjugale despre care nu se vrea să se ştie. Blocul imita perfect unul de birouri, ferestre geometrice, fumurii, fără balcoane, firme fistichii spînzurînd la fiecare etaj, pentru a informa că acolo lucrează medici stomatologi, bijutieri, maeştrii de acordeon, profesori de chitară. Garsoniera sau, mai degrabă, apartamentul, ţinea cont de specificul unei astfel de relaţii. Deşi nu sunt căsătoriţi, cei doi au ajuns, totuşi la o convieţuire în comun. Astfel că orele, ba chiar zilele petrecute împreună se găsesc undeva la jumătatea drumului dintre amantalîc şi căsnicie. Fac şi sex (de asta au şi venit pînă aici), dar fac şi micile, aparent neînsemnatele, treburi comune, care deosebesc căsnicia de o relaţie extraconjugală. Gătesc împreună masa atît de nimerită şi atît de cuvenită după partida de sex. Dacă rămîn împreună pentru o noapte, nu e de lepădat nici statul la televizor împreună o oră sau măcar o jumătate.
Garsoniera de lux răspundea tuturor acestor cerinţe. Avea nu numai dormitor (crucial într-o relaţie extraconjugală), dar şi o mică bucătărie, înzestrată cu instrumentele de care au nevoie doi amanţi pentru a prelungi partida de sex într-o partidă de gătit împreună.
La rîndu-i, nevasta nu plecase în străinătate, după cum zisese la televizor. Ştia unde merge bărbatu-său. Şi era sigură că n-avea să se întoarcă acasă pe neaşteptate. Ce bărbat e atît de nătîng încît, crezut de nevastă-sa că merge cu treburi în ţară sau în străinătate, în loc să se grăbească a profita de pleaşca asta şi să se ducă glonţ la garsonieră, se întoarce la dormitorul conjugal nitam-nisam?
Aşa că nevasta, o cunoscută creatoare de bikini, fără prea mare succes în ultima vreme, îşi dădu întîlnire cu amantul acasă.
Neştiind asta, cei trei se grăbiră să se înfăţişeze la uşa vilei şi se apucară de yală în cea mai bună stare de spirit în asemenea împrejurări. Starea de spirit dată de gîndul că poţi lucra în voie la spart uşa, ba chiar, la o adică, îţi poţi îngădui şi unele înflorituri artistice. Tocmai cînd lucrau ei fără nici o apăsare, se treziră cu stăpîna casei. Crezînd şi el în cele semnalate de Departamentul de monitorizare a presei, responsabilul cu ţinutul de şase îşi îngăduise să părăsească locul de pîndă şi să meargă în grădiniţa vilei, să se îmbete cu parfumul trandafirilor atunci înfloriţi.
Stăpîna casei îşi dădu seama cu cine are de a face. Era o femeie inteligentă, cu simţul umorului. În plus, se întorsese acasă visînd deja la întîlnirea cu amantul. Văzîndu-i, izbucni în rîs.
– Nici o yală nu ştiţi să descuiaţi le zise ea, veselă. V-aş da cheia mea, dar am treabă acum.
Cei trei o şterseră grăbiţi. La întoarcere însă raportară întîmplarea. La început, şefii se neliniştiră.
– Dacă se duce la Poliţie să-i dea în gît?
Nu se întîmplă nimic însă din ce se aşteptau.
Ceea ce însemna că e mult mai rău.
Că persoana respectivă chiar îi ironizase, în loc să strige după ajutor.
Ajunsă la urechile şefilor Confederaţiei, întîmplarea dădu de gîndit. Se părea că publicitatea pentru noul model de yală îşi făcea efectul. Imaginea lor de spărgători de case profesionişti, urîţi, dar temuţi, totuşi, era pe cale să se facă ţăndări.
Se impuneau măsuri urgente şi radicale. Fiecare zi care trecea fără ca ei să fi făcut ceva însemna o nouă bucată din imagine roasă ireversibil.
Noul model de yală, cîntat în toate ziarele şi la toate televiziunile, trebuie compromis. Publicul larg urma să-şi dea seama că yala infailibilă, căreia, vezi Doamne! nu i-ar fi venit de cap nici Al Capone, era o biată încuietoare de ţarc de capre. Fură mobilizaţi, rapid cei mai buni spărgători din ţară. Ce mai încolo şi încoace, floarea spărgătorilor de yale, lacăte, chei sofisticate şi case de bani. Puţine erau încuietorile care le-ar fi rezistat unora. Ninel Smotocilă, de exemplu, un lungan căruia îi curgeau hainele după el, descuiase pe întuneric şi pe deasupra şi legat la ochi uşa din faţă a Băncii Naţionale a României, pe care nu se intra de o jumătte de secol, deoarece i se pierduse cheia. Un altul, Petrică Petre, ale cărui degete subţiri şi îndemînatice erau o moştenire genetică, transmisă de maică-sa, una dintre cele mai bune împletitoare de flanele din lînă din Europa Centrală şi de Est, devenise celebru în lume de cînd, într-un avion pe cale de a se prăbuşi, descuiase servieta diplomat a domnului de pe scaunul de alături, pentru că respectivul ţinea morţiş să aibă peria de dinţi la el după ce aparatul se făcea ţăndări de stîncile de dedesubt.
Fură alese, tot în procedură de urgenţă, şi locaţiile, cum li se spunea vilelor, apartamentelor şi, în general, clădirilor cu dispozitive de închidere. Ţinîndu-se cont nu atît de valoarea celor ce-ar fi putut fi şterpelite, cît mai ales de notorietatea proprietarului. Din experienţa de pînă atunci se ştia că a da o lovitură care să-ţi aducă un vagon de linguri de aur putea avea un ecou mult mai mic decît lovitura prin care te pricopseai cu pijamaua unei vedete. În primul caz, era nevoie de multă trudă şi, îndeosebi, de mulţi bani, ca să ai parte de un tărăboi mediatic. În cel de-al doilea, n-aveai nevoie de nimic aproape. Vedeta, dădea buzna în toate studiourile TV pentru a povesti cum a fost ea jefuită, era invitată la toate emisiunile mondene şi, în multe cazuri, tu, autorul spargerii, puteai interveni prin telefon sau chiar video, întors cu spatele, desigur. Nu că te-ai fi temut să nu fii văzut de Poliţie la faţă, ci pentru că filmarea cu spatele, însoţită şi de o burtieră misterioasă, gen Florinel spărgător, garanta din start ratingul.
Campania de spargeri epocale se puse în mişcare. În scurt timp, i se văzură efectele. Spărgătorii îşi redobîndiră în chip spectaculos autoritatea. Ba chiar, dacă ar fi fost să dăm crezare măsurătorilor făcute de cei de la PR, se sărise un pic peste cal. Dacă mai continua într-un asemenea ritm şi, mai ales, cu lovituri de senzaţie, cum a fost cea dată însuşi apartamentului în care preşedintele Republicii se întîlnea discret cu tot felul de cucoane, se contura riscul unei imagini publice exagerate în materie de pricepere.
Yala minune e compromisă
În paralel cu ascensiunea Spărgătorului cobora, pînă spre prăbuşire, Yala fermecată. Ca urmare a publicităţii agresive duse pînă atunci, un sfert din populaţia României îşi înlocuise yala veche cu noua yală, vîndută în toate ziarele şi pe posturile TV drept întruchiparea încuietorii. Şarja pornită de Confederaţie se confruntase, aşadar, chiar cu această yală. Ar fi dat-o gata şi dacă ar fi avut calităţile despre care se vînturau atîtea lăudăroşenii în spaţiul publicitar. Pentru că spărgătorii de case se năpustiseră asupra a tot ce întîlniseră în cale drept încuietori cu atîta însufleţire încît nu le-ar fi rezistat nici cifrul valizei cu butonul nuclear, d-apoi o yală, şi aceea mult mai proastă decît o yală obişnuită.
Cele mai multe yale sparte fiind din noul model, omologat de Călin Mihalcea, angajat de firmă pe post de Spărgătorul fără cusur, prestigiul noului model de yală se prăbuşi dramatic. O dată cu asta se prăbuşiră şi vînzările, şi o dată cu vînzările, se prăbuşi şi autoritatea de profesionist a lui Călin Mihalcea.
Că pînă la urmă, a fost dat afară, n-ar fi fost cine ştie ce nenorocire:
Cîştigase pînă atunci suficient pentru a avea un timp din ce să trăiască acceptabil.
Nenorocirea era că îşi pierduse autoritatea în ochii celor din firmă. Ceilalţi colegi de serviciu îl priveau cu admiraţie. Unii – unele, de fapt, pentru că de colege e vorba – împărtăşeau sentimente mult mai delicate decît prietenie şi, deseori, Călin Mihalcea se trezea pe birou cu cîte un plic lunguieţ, strălucitor de alb, fără nici un înscris, dar tocmai prin asta mai tulburător. Deschizîndu-l, dădea peste o hîrtie A4, în mijlocul căreia scria doar atît: Eşti orb? Nu vezi că te iubesc? Ridica privirile în jurul său. Lucrau într-o hală modernă, fără despărţituri între Departamente, potrivit stilului introdus în Bucureşti de multinaţionale şi, deşi nu era orb, nu vedea în jur pe nimeni ce-ar fi lăsat impresia că-l iubeşte, dat fiind că în jur se aflau numai bărbaţi.
Acum însă, după prăbuşirea yalei şi ascensiunea zvonurilor că nu e nimic de capul său ca Spărgător, admiraţia dispăruse lăsînd locul unei familiarităţi enervante.
Poate că pînă la urmă Călin Mihalcea ar fi rămas în firmă. L-ar fi mutat, poate, într-un alt Sector, cel al lacătelor de la ţarcurile găinilor ouătoare. Aceste lacăte cereau şi ele, fireşte, verificarea de către un spărgător. Cum însă nimeni nu le cumpăra pentru infailibitatea încuietorii, ci pentru că orice proprietate avea nevoie de un lacăt fie şi de faimă, prea multă îndemînare la spart încuietori nu i s-ar fi cerut.
A plecat însă el, demisionînd printr-un text lapidar, după ce, într-o dimineaţă, venind la serviciu găsise pe birou plicul cunoscut: tot alb, tot lunguieţ, tot misterios.
Şi tot pe o coală A4, şi tot la mijloc i se scria mesajul.
De data asta însă Călin Mihalcea putu citi.
„Porcule!
N-o să ţi-o iert niciodată cît de mult mai dezamăgit.
Fă bine şi înapoiază-mi toate bileţele primite pînă acum”.
El însă nu păstrase nici unul, le aruncase pe toate. Ar fi fost şi culmea să le pună în buzunar şi să meargă cu ele acasă. Dacă ar fi dat nevastă-sa peste unul dintre ele nu mai scăpa de gura ei nici în mormînt.
De teamă că autoarea bileţelelor trimise zi de zi vreo cîteva luni, ar putea să se înfăţişeze în persoană ca să-şi ia corespondenţa (pe care el n-avea cum să i-o dea înapoi, o aruncase la coş) Călin Mihalcea se grăbi să demisioneze şi, în cel mai scurt timp, să plece din nou la muncă în străinătate.
De data asta la cules de prune în Spania.