În fiecare dimineață, așa cum am mai scris, după procedurile de după trezire, închipui un număr de exerciții așa zise de gimnastică. Un timp m-am ținut strașnic de totalul de 20 de exerciții, alese de mine din motive nici azi știute. Acum, lovit de un grav proces de slăbire a strășniciei (unde sînt orele fixe la care ajungeam la BAR?!), fac exercițiile alandala. M-am convins cu trecerea timpului că încordarea de lungă durată e imposibilă. Noaptea tîrziu, cînd ajung acasă, ar trebui să aranjez cărțile în bibliotecă. Mi-am făcut și o normă:
Cinci cărți, dimineața, cinci cărți, noaptea.
Le iau de pe unde sînt împrăștiate și le plasez la locurile lor, în dulapuri și pe rafturi pentru ca, la o adică, avînd nevoie de o carte despre Gorbaciov, să zicem, s-o găsesc de îndată pe rafturile de jos ale dulapului cu Istoria Rusiei, așezat chiar lîngă ușa biroului, pe stînga.
Numai că ajung noaptea acasă atît de obosit încît nu mai găsesc în mine nici o fărîmă de energie pentru purcede la o nouă corvoadă.
Un timp, cînd ieșeam din baie, o găseam în dormitor pe Doina de una singură. În scurt timp, apărea și Tzontzy. Pășea țanțoș pe ușa larg deschisă, se oprea lîngă pat, se încorda și, dintr-un salt, era pe pat, sub alintările Doinei.
Acum, cînd ies din baie dau de Doina stînd pe pat și alintîndu-l pe Tzontzy. Nu o dată m-am contrazis cu Doina în chestiunea comportamentului față de Tzontzy. Eu îl consider o veritabilă personalitate. Un fel de egal de-al meu. De aceea, eu îl tratez ca pe un partener. Și-n cadrul acestei înțelegeri îl jughinesc din cînd în cînd. În publicistica lui Arghezi am dat de un fragment prin care marele poet recunoaște că-i place să-și jughinească motanul, și că acesta se dă în vînt după smotăcelile bărbătești. Doina îl tratează ca pe un copil. Sau mai bine zis ca pe un pisoi. Îl mîngîie tot timpul, de dimineața pînă seara, îl giugiulește, îl diminutivește, ca să zic așa.
De exemplu, acum cînd ies din baie, o surprind aplecată deasupra lui Tzontzy și îngînîndu-i ceva ce amintește de un cîntec de leagăn.
Cînd termin de dat din mîini alandala, fac un scurt popas lîngă pat și-i ard lui Tzontzy o ditamai jughineala. Doina sare ca arsă. Sare ca ars și Tzontzy, care ia de îndată poziție de luptă. Cînd mă aplec să-l trag de urechi, îmi arde una cu laba. Mă pregătesc să ies din încăpere, ca să merg la bucătărie, în vederea micului dejun. Motty, care a stat pînă atunci lungit în mijlocul sufrageriei, se ridică greoi și bălăngănindu-și burta de chiabur din proza proletcultistă, o ia la fugă spre bucătărie înaintea mea.
Doina mă oprește.
– Mîngîie-l pe Tzontzy! Să nu vă despărțiți certați!
Dau să-l mîngîi.
Tzontzy îmi arde din nou una cu laba.
– Ești un prost! îi zic și plec.
Ne-am despărțit certați?
S-o creadă Doina!
La întoarcerea din bucătărie dau de Tzontzy tolănit exact în drumul meu. Știu c-o face de-al dracului. Văzîndu-mă, se ridică alene și o pornește spre birou. Ca și cum mi-ar spune:
– Să ne dăm deoparte de ochii Doinei, să nu ne vadă!
Aici nu mai scap de el!
Te pomenești că vrea să se împace cu mine!
Îl iau în brațe și-l așez pe birou, în fața tastaturii. Contrar așteptărilor nu trece cu lăbuțele peste ea. Se oprește lîngă tastatură și se lungește acolo, în fața calculatorului. Un fel de Hai să stau și eu aici cu tine, că m-am plictisit de atîta stat cu Doina.
Animat de o satisfacție secretă, îl las în pace și mă apuc de lucru. După un timp, din motive care-mi scapă, se ridică, sare de pe masă și se oprește la ușă. Ridicînd căpșorul, îmi sugerează să-i deschid ușa. I-o deschid.
În urma lui mă întreb:
– Mai sîntem certați?