Catrinei Poplăzău nu-i mai veni în luna respectivă pensia de văduvă de Război.
Mai trecu o lună.
Se luă cu treaba şi, cum avea ceva bani puşi deoparte, nu se îngrijoră.
Şi alţii din sat întîmpinau probleme cu banii care veneau prin poştă. Cam la o lună o dată, cel care transporta banii de la judeţ prin satele din jur, o ştergea cu tot cu furgoneta blindată peste graniţă. Străbătea Bulgaria şi ajungea la Istanbul, iar de aici, trecînd podul peste Bosfor, dispărea în imensităţile de pustiu ale Asiei.
Pentru că nici un nou angajat nu mai constituia o garanţie, Poşta Română decise ca toate oficiile poştale să se autofinanţeze. La Poştă se și trimiteau bani, nu doar se primeau. De cum punea unul din sat o sumă, dirigintele o repartiza altuia din sat, care primise între timp un mandat poştal. Se ajunsese pînă acolo cu acest troc în natură încît în multe sate cel care venea cu bani de pus la poștă, după ce completa mandatul, era trimis să-i dea altuia din sat, pe care îl îndreptăţea să primească bani un mandat anterior.
Întîrzierea pensiei nu o îngrijora la fel de tare ca întîmplarea cu maxi-taxi. Între Vintileasa şi Floreşti circula un maxi-taxi al lui Culai Lovin. Acesta adusese din Italia, unde fusese vizitiu la familia unui mafiot din Corleone (trebuia să-i plimbe cu şareta pe nepoţii mafiotului care se dădeau în vînt după acest mijloc de transport, după ce văzuseră westernuri care le plăceau mai mult decît filmele cu Mafia), un mini-car cumpărat la mîna a doua. Cu ajutorul primarului, om al baronului local, Culai Lovin obţinu licenţă de transport în comun pe traseul Vidra-Floreşti cu trecere prin Vintileasa. Şofer era un nepot, iar controloare de bilete, nevastă-sa, profesoară de Educaţie Fizică.
Catrina Poplăzău cumpăra bilet de la fereastra brutăriei din Centru (pentru a fi rentabilă brutăria vindea nu numai pîine, ci şi bilete de maxi-taxi, bilete de loto şi revista Săteanca în blugi, variantă postrevoluţionară a revistei Săteanca de pe vremea lui Ceauşescu).
Ca de obicei, îşi cumpără bilet şi aşteptă cuminte maşina sub acoperişul de plexigas al staţiei, asediate de cocoloaşe de hîrtie, mucuri de ţigare, sticle de plastic goale şi o pană de gîscă. Cînd maxitaxiul frînă în dreptul ei, se urcă. Maşina era aproape goală. Pe scaunele din spate un băiat şi o fată ascultau un Ipod în comun, schimbînd priviri fericite de muzica auzită. Pe la mijloc, un mocan din Munţi împărţea cele două scaune cu o oaie proaspăt tunsă. Ea luă loc în faţa. La staţia următoare, La Pod, se urcă în maşină controloarea. Deşi îi lipsea ecusonul şi uniforma, privirile ei de gheață spuneau limpede că e controloare. Şi nu orice fel de controloare, ci una care n-ar fi îngăduit nici în ruptul capului un călător fără bilet.
Strălucind toată de civismul exemplar, Catrina Poplăzău întinse controloarei biletul. Spre uluirea ei, aceasta nici măcar nu-i aruncă o privire. Se îndreptă glonţ spre insul cu oaia pentru a-l întreba dacă tovarăşa de călătorie are bilet.
— Are, cum să n-aibă! răspunse mocanul, pe jumătate glumeţ, pe jumătate admirativ.
— Miţa, arată biletul!
Oaia se grăbi să execute porunca. Înşfăcă poşeta de alături, cotrobăi în ea, scoase biletul şi-l arătă controloarei. Controloarea îl luă, îl întoarse pe o parte şi pe alta, şi i-l înapoie, simţind nevoia unei observaţii:
Să aibă grijă unde-l pune!
Catrina Poplăzău crezu că fusese ocolită din cauza oii. Se aştepta ca respectiva controloare să se întoarcă la ea şi să-i verifice biletul.
Controlarea trecu spre spatele maşinii, ţinîndu-se de scaune, ca să nu cadă, cînd maşina lua curbele în viteză, le făcu semn celor doi să-şi scoată căştile din urechi și aceştia, după ce le scoaseră, îi întinseră biletele, împreună cu carnetul de student, pentru a dovedi dreptul la reducere, şi-şi reluară ascultatul.
Controloarea se aşeză pe unul din scaunele din mijloc şi începu să verifice nişte hîrtii, după ce, în prealabil, îşi puse o pereche de ochelari cu rame pătrate negre, care o făceau să semene cu Motanul încălţat.
Catrina Poplăzău crezu că nu fusese văzută. Controloarea se grăbise să ajungă la cel cu oaia şi, cum se întîmplă obişnuit, în astfel de situaţii, nici nu băgase de seamă că pe scaunul din faţă şedea cineva şi că acel cineva îi întinsese ceva care putea fi un bilet. Cu biletul în mînă, Catrina Poplăzău se ridică de la locul ei şi se opri în faţa controloarei.
— Aţi uitat să-mi cereţi biletul! zise ea cu un glas vinovat, de parcă ea ar fi fost responsabilă că nu fusese văzută.
Deşi deschisese gura, întinzînd energic biletul, controloarea nici măcar nu tresări. Continua să numere hîrtiuţele din poală, în care scop îşi scuipa zdravăn buricele degetelor.
Poate că era atît de ocupată cu hîrtiuţele alea că nu vedea şi nu auzea nimic.
Gîndind aşa, Catrina Poplăzău o atinse pe umăr. Femeia tresări, privi în faţă şi în lături, se întoarse spre spatele maşinii, dar văzînd că nu e nimeni în jur, îşi zise că i s-a părut şi, ridicînd din umeri, îşi reluă lucrul.
Într-adevăr nu văzu nimic în jur, deoarece Catrina Poplăzău nu exista.
Şi asta pentru că dintr-o greşeală a Oficiului de stare civilă fusese declarată moartă cu un an în urmă.