Multă cheltuială au făcut părinţii lui Stelian Năsturică din Vintileasa dinspre Munți pentru a-l însura în sfîrşit.
Stelian Năsturică e singurul fiu al lui Geta şi Gelu Năsturică, bogătaşii satului.
Din afacerile cu alcool, cei doi – Geta a trudit alături de Gelu mai ceva ca un bărbat – şi-au făurit imperiul. Conturilor din bănci li se adaugă ditamai palatul, ridicat în centrul satului, imitînd modelul Casa Albă. Crescut de mic în puf, Stelian, fiul lor, a rămas pînă la 30 de ani un nevolnic. Nu-l interesează femeile, băutura, jocurile de cărţi. Pasiunea lui rămîn berzele, de care s-a îndrăgostit pînă peste cap şi de care se ocupă la întoarcerea acestora în ţară. Se închide în casă şi se uită în neştire la pozele care le înfăţişează stînd în cuibul din stîlpul de electricitate din Centru sau luîndu-şi zborul după mîncare. Cînd îl lovește melancolia mai tare decît în mod obişnuit, Stelian Năsturică scrie poezii. Toate dedicate, evident, berzelor, pe care le cîntă mai ceva decît domniţele din turn poeţii romantici tuberculoşi.
Stelian trebuia însurat însă. Chiar dacă bogată, familia rămînea credincioasă obiceiurilor de la ţară. Şi potrivit acestor obiceiuri, cam de pe la 30 de ani în sus, flăcăul devenea deja trecut, mai rău decît un văduv de tînăr. Dacă nu-şi găsea el nevastă, erau datori părinţii s-o facă. Şi părinţii lui Stelian Năsturică purceseră la treabă. Dădură sfoară-n ţară că aveau fecior de însurat. Cei care răspîndeau vestea, folosind aglomeraţiile de orice fel – de la cele din autobuze şi trenuri pînă la cele prilejuite de manifestaţiile de protest din Piaţa Prefecturii – se grăbeau să adauge că era vorba de băiatul unora dintre cei mai bogaţi oameni ai judeţului.
După o lună, cînd făcură bilanţul, ai lui Stelian se treziră în faţa unui dezastru. Răspunseseră ofertei doar două persoane. Persoane şi nu fete, nici măcar femei, deoarece pretendentele erau o văduvă de peste o sută de kilograme, pe deasupra bolnavă de inimă, şi o elevă minoră, care crezuse că-i vorba de un joc pe Internet. Fete erau în judeţ, cu duiumul, multe frumoase foc. Toate visau însă la fotbalişti, la manelişti sau, în cel mai rău caz, la babalîci de la Bucureşti. Oferta Stelian nu făcea nici o referire la eventuala mutare în Capitală. Dimpotrivă, potrivit planurilor întocmite de familie, viitoarea pereche avea să rămînă în Vintileasa într-un castel pe cale de a se ridica, nu departe de Casa Albă a părinţilor.
La sfatul primarului, mai umblat prin lume decît ei, părinţii lui Stelian dădură un anunţ la mica publicitate:
Tînăr bogat, cuminte, caut tînără cuminte în vedere căsătoriei.
Aştept foto!
Pe adresa de poştă normală, dar şi pe cea de poştă electronică, părinţii lui Stelian Năsturică (el nu participa la operaţiune, de fapt, nici nu ştia ce i se pregăteşte, îndurerat cum era că una dintre berze traversa o depresie nervoasă) primiră peste o sută de oferte scrise, însoţite toate – cum cerea anunţul – de fotografii.
Ca să le verifice dosarul era imposibil din punct de vedere practic:
Legea interzicea accesul la datele personale ale unui cetăţean.
Pentru a vedea care dintre pretendente e cinstită, ai lui Stelian Năsturică apelară la vrăjitoarea Vasilica, o ţigancă din Vintileasa Deal, specializată – după cum ziceau panourile ei publicitare, înşirate pe şoseaua Floreşti-Vidra – în descîntece de deochi, desfaceri de vrajă şi cucerirea puterii prin vot. Vasilica avea să se pronunţe despre fiecare pretendentă după ce-i vedea fotografia şi, evident, arunca o privire şi în CV-ul care însoţea poza.
Vasilica era faimoasă în judeţ, ba chiar şi în ţară, după ce, invitată la postul TV Popular, prevăzuse căderea bursei din Tokio, victoria în alegeri a partidului de guvernămînt şi, legată la ochi, observase, tot în direct, că moderatorul era descheiat la prohab. Ca pentru a fi la înălţimea faimei sale judeţene şi naţionale, Vasilica umbla însoţită tot timpul de un şarpe care făcea cu ochiul şi un căprior cu pălărie, gata să şi-o scoată cînd i se făcea cunoştinţă cu o doamnă.
După ce i se dădu pozele pretendentelor, vrăjitoarea se lăsă închisă pe dinăuntru într-o cameră pusă la dispoziţie de Năsturici, trase storurile pentru ca să nu fie văzută – zicea ea – de duhurile malefice de afară, venite de îndată ce s-ar aflat că ea s-a pus pe lucru, şi luă la verificat fiecare poză. După o zi şi o noapte de muncă, bătu în uşă ca să fie scoasă de acolo şi arătă cu degetul (de oboseală, nu mai putea scoate un cuvînt) fotografia tip buletin a unei tinere tunse scurt, cu priviri cenuşii şi buze mari, cărnoase.
Se numea Paraschiva Matelcă, din Dej, terminase liceul, dar nu-şi dăduse Bacalaureatul, fusese plecată trei ani în Italia, unde lucrase, printre altele, ca baby sitter la o familie care se destrămase pînă la urmă, avea ca hobby teatrul, dezlegarea cuvintelor încrucişate şi trasul cu arcul.
Prin e-mail, dar şi printr-o telegramă, familia lui Stelian o înştiinţă că fusese aleasă pentru postul de viitoare soţie a băiatului.
Înainte de a-i face cunoştinţă cu băiatul, familia o instrui cum să se comporte. Graţie acestui instructaj, Paraschiva îi plăcu lui Stelian. Fata se arătă interesată de berze, ba chiar dovedi şi cunoştinţe surprinzător de temeinice. Îl învăţă şi ce să facă cu o femeie, pînă la un punct, desigur, drept continuare la sărutări şi mîngîieri, aşa cum se cuvenea, după nuntă.
Duminică urma să aibă loc nunta.
Vineri, pe la prînz, pregătirile se apropiau de sfîrşit. Dincolo de gîrlă, la marginea Rîului, fusese ridicat şi amenajat un cort uriaş. Firma de la Bucureşti, specializată în evenimente – de la înmormîntări de lux pînă la congrese cruciale din viaţa unui partid – se gîndise la o petrecere în genul celor date de sultani după o victorie împotriva ghiaurilor. La început, ai lui Stelian şovăiră, observînd – şi pe bună dreptate – că ghiaurii erau românii din cele două principate, Moldova şi Ţara Românească. Trimisa firmei – o femeie la vreo 40 de ani, respirînd din cap pînă-n picioare o ţinută corporatistă – îi convinse cu un argument infailibil:
Turcia e membră NATO, ca şi țara noastră.
Dacă ai noştri n-au avut nici o ezitare să intre într-o organizaţie din care făceau parte, mai demult, asupritorii de pe vremuri, ce motive ar avea o familie din Vintileasa să refuze o nuntă în stil otoman, mai ales că Turcia de azi era Republică.
Aşadar, vineri la prînz, cortul era deja ridicat, se aranjau deja mesele, lăutarii se aflau deja în drum spre Vintileasa, dăduse telefon că vine şi el mai degrabă, Viorel, cel mai mare manelist din toate timpurile, rochia de mireasă era gata.
Paraschiva, viitoarea mireasă, întîrzia la masă. O femeie de serviciu, trimisă după ea, se întoarse cu vestea că fata nu-i de găsit.
– Cum nu-i de găsit?! exclamă Geta, mama lui Stelian, pe jumătate mirată, pe jumătate neîncrezătoare în ce i se spunea, şi o porni ea, personal, în căutarea fetei.
Într-adevăr, fata nu era nicăieri.
Parcă intrase în pămînt!
Geta Năsturică tocmai se pregătea să anunţe la Poliţie dispariţia Paraschivei, cînd un semnal o preveni că are un mesaj pe telefonul mobil.
– Mamă, începea mesajul, pe care ea îl ghici imediat ca fiind al dispărutei – am plecat în lume cu Nelu.
Îl iubesc pe Stelian, dar pe Nelu îl iubesc şi mai tare.
După ce-i trecu furia, mai ales că fata îi spusese mamă, Geta Năsturică îşi aminti că Nelu era un vînzător ambulant de telefoane mobile. Bătuse la poartă, interesîndu-se dacă gospodina nu cumpără un telefon Samsung, la care ea a răspunsese că nu cumpără, foloseşte Apple, în care are mult mai multă încredere decît în Samsung. Nu-şi amintea însă ca vînzătorul să se fi întîlnit cu viitoarea noră, nici măcar să se fi văzut.
Dar, mă rog, cum de se cunoscuseră şi cum de se înnamoraseră atît de tare, într-un timp atît de scurt, ţinea de domeniul trecutului.
Trecutul devenise acum lipsit de importanţă. Prezentul însă era important, ba chiar foarte important, s-ar fi putut spune.
Era vineri, pe la prînz. Duminică dimineaţa începea nunta. Pregătirile erau pe sfîrşite. Cununia fusese deja programată de preotul bisericii din sat. Invitaţii erau pe drum, unii veniseră deja.
Ca să nu mai spunem că o costaseră o groază de bani veşmintele miresei.
Trebuia găsită urgent o înlocuitoare.
Şi o găsiră.
În pîrloaga care despărţea Vintileasa de Burca, următorul sat, pe şoseaua spre Munţi, putea fi văzut, cam la vreun kilometru de ultima casă, un bordei din chirpici, acoperit cu stuf. La ferestrele mici, în rame date cu im verde grețos, se vedeau ghivece cu muşcate. În ogradă, o capră jerpelită, cu un corn rupt, se chinuia să rupă creanga salcîmului care creştea în gard.
Elisabeta Purdel, rămasă văduvă după ce bărbatu-său fusese călcat de o căruţă după ce, beat mort, se lungise în mijlocul drumului, zbierînd să stingă cineva lumina, avea o fată, Lenuţa. La 18 ani, cît făcuse deja, Lenuţa se mai juca în ţărînă şi, din cînd în cînd, se împungea cu capra. Era murdară din cap pînă-n picioare, neţesălată, şi purta tot timpul o rochie din pînză de sac, preferată altora, deoarece nu trebuie să fie spălată. Cum nu ieşise din casă, nimeni din sat nu putea spune dacă era tăcută sau pur şi simplu idioată. Oricum, sigur e că şedea acolo unde o puneai. Dacă întrebai ceva, îţi răspundea cu greu. Nu-ţi dădeai seama dacă făcea asta, pentru că era cuminte sau pentru că gîndea încet sau chiar deloc.
Ai lui Stelian nu-şi puteau permite mofturi.
Fete nu se prea găseau în sat. Cele mai multe erau plecate la muncă în Italia sau în Spania. Unele – puţine, e drept – aveau deja iubiţi sau logodnici. Lenuţa era singura disponibilă. Maică-sa se învoi s-o dea în schimbul unui bidon de vin şi a unui miel fript, rămas de la ospăţul de nuntă. Fata n-avea nimic împotrivă să se mărite. Era atît de lipsită de voinţă încît, dacă un bărbat i-ar fi zis să se dezbrace şi să-şi desfacă picioarele, s-ar fi executat de îndată. Cum însă umbla tot timpul murdară, niciunui bărbat nu-i trecuse prin cap că în faţa lui sta o femeie.
Lenuţa se potrivea cu anterioara la mărimea veşmintelor şi la numărul de la încălţăminte. N-a fost nici o problemă să îmbrace rochia de mireasă a celeilalte.
Spălată, pieptănată, îmbrăcată în rochia de mireasă, arăta atît de bine încît muierile care o îmbrăcaseră îşi făcură cruce văzînd ce-a ieşit. La biserică, toţi din sat îşi dădură coate, întrebîndu-se cine e mireasa.
Unii răspunseră că e Lenuţa din marginea satului. Nu-i crezu nimeni. Alţii ziseră că e o englezoaică din Nothingham, fiică de baron scăpătat, găsită de familia lui Stelian prin intermediul Ambasadei noastre la Londra.
Pe ăştia îi crezură toţi.
Lenuţa impresionă nu numai prin frumuseţe, dar şi prin întreaga-i comportare. Nu se agita, ca altele în astfel în împrejurări, nu trăncănea într-una, nu făcea mofturi. Străbătu procedurile complicate ale nunţii, întinse pe o zi şi o noapte, fără să tresară o clipă, ca şi cum pentru asta s-ar fi născut:
Să fie mireasă.
Şi astfel se însură Stelian Năsturică, singurul băiat al celei mai bogate familii din Vintileasa.
Cei doi făcură un cuplu perfect.
Şi cînd Stelian Năsturică se înscrise în cursa pentru Preşedinţia ţării, toţi cei care o văzură pe Lenuţa căzură de acord, fără să se înţeleagă între ei în prealabil, că era născută să fie Prima Doamnă a României!