Lui Vasile Caraiman din Vintileasa Deal i se mai spune și Boambă. Porecla i se trage de la o întîmplare petrecută cu mulți ani în urmă. La vremea respectivă Vasile Caraiman se apucase să-şi facă o nouă casă. Lucra pe un şantier de desecări, cîştiga bine, şi se gîndise să-şi ridice, alături de bojdeuca bătrînească, dărăpănată, stînd pe pămînt de parcă ar fi fost bolnavă de şale, o vilă cum văzuse la Floreşti (cu baie, robinete prin încăperi), pe faţada căreia voia să-şi treacă numele şi anul cînd a construit-o. Sub temeliile casei bătrîneşti, găsi, cînd încheie de dat jos pereţii, un depozit militar din timpul celui de-al doilea război mondial:
Un întreg arsenal de grenade, cartuşe, ghiulele, praf de puşcă, mine antitanc şi mine antiinfanterie.
Era o zi de primăvară, cu lumina ca argintul. Depărtările se vedeau clare, parcă desenate cu mîna. Simţeai nevoia să scrii versuri şi chiar te-ai fi apucat de scris, dacă n-ai fi avut alte lucruri de făcut, mult mai importante: să rîneşti la vacă sau să furi o căruţă de lemne din Pădurea Statului. Nu ştiu cum, dar imediat, printre cei ce-l ajutau pe Vasile Caraiman la treabă, se răspîndi zvonul că depozitul era în legătură cu o mină cu ceas, pusă să acţioneze la douăzeci de ani de la ridicarea depozitului. Mai tîrziu, cînd lucrurile se mai liniştiră, avea să se afle că totul pornise de la o părere a lui Iordache Cîmpureanu, care făcuse armata la Geniu, şi rămăsese adînc impresionat, pentru toată viaţa chiar, de minele cu ceas. Vorbea despre ele tot timpul, cu o patimă crîncenă şi un respect atît de desăvîrşit încît ochii i se umezeau ori de cîte ori descria cum urcă pe cadran, neştiut de nimeni, într-un cerc orb, acul morţii.
În acele clipe însă, cînd văzură depozitul, toţi încremeniră. În tăcerea lăsată, ca un arc stînd să plesnească, o femeie, departe, în celălalt capăt al satului, îşi striga copilul să nu se vîre în apă, că răceşte, şi glasul era atît de limpede, suna atît de clar şi fără nici o legătură cu uriaşa încordare de aici, încît toţi izbucniră într-un rîs isteric, hohotitor, fără să le mai pese că dintr-o clipă într-alta depozitul putea să explodeze. Cînd terminară de rîs, simţiră în tîmplă gheara unei dureri adînci, sfredelitoare. Priviră în jur. Nimic nu se schimbase. Soarele se răsfrîngea în luciul proaspăt al minelor, ziua era înnebunitor de frumoasă, şi timpul trecea pe lîngă ei nepăsător, fără să-i salute. Tăcerea de la început, nepămîntească, trecuse, şi o alta veni în loc, normală, omenească. O luară tiptil-tiptil, înapoi, de-andăratelea, pînă cînd între ei şi depozit se aşeză o distanţa de jumătate de kilometru. Abia atunci, curajul izbucnind în ei cu o copleşitoare furie, o rupseră la fugă, şi fugiră, fugiră într-una, pînă cînd îi lăsară puterea şi o dată cu ea şi spaima.
O noapte întreagă, pînă cînd veniră de la Floreşti geniştii, să dezamorseze depozitul, satul stătu încordat, aşteptînd explozia. Se făcuse lună plină, sub curgerea argintie lucrurile sunau, un sunet plin, adînc, de pahar de cristal lovit din greşeală, nimeni nu dormea, toţi ieşiseră pe prispă, prin ogrăzi sau pe la porţi, tăcînd şi aşteptînd, gîndul fiecăruia luînd-o înainte şi întîlnind explozia. Gîndeau, deci, explozia, ca pe o bucată de pămînt sfîşiată pe dedesubt de un suflu uriaş şi ascuţit, vedeau, într-o străfulgerare, cerul desfăcîndu-se în bucăţi şi pîlnia gropii înşurubată în aer, simţind, totuşi, că explozia adevărată, pe care o aşteptau cu încordare, avea să fie altfel, fără nici o asemănare cu prima. Geniştii, sosiţi din Floreşti cu instrumente de dezamorsare, costumaţi ca nişte astronauţi de vînzare, lucrară toată dimineaţa. Cînd terminară, sub comanda unui sergent înţepat, subţire ca o viespe, plutonul îşi pocni bocancii regulamentar şi o luă din loc.
Cei din sat se întoarseră la locul fostei case. Alături de groapă, într-un morman de fierărie, zăceau minele, acum dezamorsate.
Sta să sosească şi să plece imediat, ora zece, acel moment al zilei cînd ziua îşi pierde noutatea şi devine o banalitate, iar dimineaţa trece în amiază. Mormanul de fiare, acum netrebnic, fără nici o primejdie, lucea stins în soarele arzător. Nu le venea să creadă că de minele mortale era vorba. Îi încerca o dezamăgire uriaşă. Mai înainte, cînd tabla din faţa lor ascundea în pîntece formidabilele explozii, aerul din jur, încărcat de pericol, avea personalitate. Îi luase locul un gol moale, bleg.
Şi-i apucă o sfîrşeală atît de mare că echipele de colectivizare, dînd buzna imediat în Vintileasa, după un plan strategic bine pus la punct, reuşiră să convingă aproape jumătate de sat să se înscrie în GAC.