Iaşii era şi‑n vremea aceea un oraş vechi şi cu faimă. De o sută şi mai bine de ani aflîndu‑se capitală statornică a Moldovei, mahalalele i se umflaseră, uliţile din mijloc i se îmbulziseră de case nouă ale negustorilor şi boierilor, iar Curtea Domnească îşi înoise turnul, rîndurile de sus şi odăile oştimii. Totuşi, cu tot sporul lui şi mai ales cu toate strălucitele‑i lăcaşuri dumnezeieşti, rămăsese o aşezare a Orientului. Nu se cunoştea, în rînduiala sau mai degrabă în neorînduiala uliţilor lui, nici un plan. Fiecare pămîntean, aşezător în el, fie boier, fie prost, punea să i se clădească, rareori cu mistria, şi mai ales cu toporul, acareturile şi casa după fantazia momentului, avînd chiar o deosebită plăcere să întoarcă dosul ori coasta cătră alţii, ghiontindu‑i, aşa că, fiind casele ca de un vînt vesel semănate, în chipul cel mai capricios, în grădinile şi ogrăzile lor, trecătorul se rătăcea, ca să găsească ce‑i trebuia, în uliţi, ulicioare şi fundături cotite, printre garduri de nuiele, zaplazuri dărîmate, ziduri risipite, bălţi urît mirositoare şi mlaştini de cişmele, urmărit de urlete şi zăpăituri întărîtate. Lîngă o curte de cărămidă şi piatră de Orhei boiereşte răsfăţată, se tupila o căsuţă strîmbă de bîrne acoperită cu paie ori cu stuh. De multe ori căsuţa avea o podoabă de flori înaintea uşii. pe cînd curtea de alături, pustie, lăsa să‑i cadă tencuielile şi olanele şi să‑i atîrne ca aripi moarte ferestrele. Asemenea mărit şi slăvit tîrg părea că nu ţine să fie curat şi spălat, nici să‑şi arate faţa: dimpotrivă. Şi nici voia să amăgească pe străinii iubitori de forme goale. Gunoaiele şi hoiturile stăteau aruncate pe toate drumurile şi‑n toate medeanurile şi cînii dădeau lupta în jurul lor cu porcii. Aceşti cîni, de la zăvozi pînă la cotei, înfăţişau varietăţi şi măşti extraordinare. Luptătorii ceilalţi păreau nişte mistreţi degeneraţi; grozav de slabi, însă de‑o îndîrjire nespusă. Războiul lor prezintă întrucîtva, pentru tîrg, un avantaj sanitar.
Ondulînd ca pe valuri, căruţele şi chervanele negustorilor şi prostimii străbăteau acele locuri primejdioase numite uliţi şi făceau popas în medeanul cel mare de lîngă Beilic. Acolo, în zile de sfîntă duminică şi‑n sărbători, erau deschise crîşme, cîntau lăutari, hăuleau cerşetori schilozi ori orbi, şi negustori din toate breslele îşi aveau înşirate tărăbi, aşteptîndu‑şi cu răbdare muşteriii.
Mănăstirile cele mari, Golia, Sfîntu‑Sava, Trisfetitele, precum şi altele mai mici, stăteau închise în zidurile lor; şi bine‑credincioşii egumeni graşi îşi rînduiau gospodăriile pline ca stupii, deosebind partea cuvenită Atonului, Rumeliei şi Rusalimului. Sub bolţile luminate cîntau slăvi elineşti sfinţi părinţi, legănîndu‑se în strane, visînd cele cereşti într‑un veac de apoi şi cele pămînteşti în acea zi şi‑n acel ceas.
Acest amestec de chinovii, de curţi, de căsuţe, de dugheni, gloduri, toloace şi medeanuri ţinea din uliţa de sus de la Sfîntul‑Neculai cel Sărac pînă‑n Căcaina şi Bahlui şi pînă la Cetăţuia Curţii Domneşti. Acolo, în preajma Curţii, era temeiul negustorimii, cu carvasaraua şi hanurile. Iar în rîpa Bahluiului se prăvăleau bordeiele ţigănimii, a breslei calicilor şi lăutarilor pînă‑n iazul cel mare de la Frumoasa, în luciul căruia se oglindeau între scai voiniceşti, furcile spînzurătorii răilor. Peste Bahlui se vedeau poduri spre Repedea, Hlincea şi Bîrnova, cătră popasul domnesc de la Şanta. Şi pe ţanc, deasupra Frumoasei, mănăstirea cea nouă cu ziduri albe a Cetăţuii. Tot peste Bahlui, la asfinţit, mănăstirea Galatei, între alte ziduri. Iar cătră miazănoapte viile din preajma cişmelei Păcurarului şi dealul şi pădurile Copoului.
Aici stăpînea Duca‑Vodă cu topuzul său şi cu cele două tuiuri în a treia a sa domnie. Lîngă biserica cea veche de la Ştefan‑Voievod Bătrînul, a Sfîntului‑Nicolaie cel Bogat, în capătul uliţii mari, se înălţa poarta cu turn şi paraclis, păzită de slujitori armaţi. De la turn, zidul mergea în patru laturi, avînd la colţuri turnuleţe cu meterezuri. În cuprinsul acestor ziduri, casa cea mare a Domnului, a spătăriei şi a divanului era deosebită de casele cele mici ale Doamnei. Spre Sfeti‑Neculai mai era o poartă joasă, cu odăi, a drăganilor, şi spre Bahlui alta, cu alte odăi, a siimenilor. Mestecate în neorînduială, se înşirau cătră ziduri chilii de slugi, grajduri de bîrne, acareturi, cămări, lagumuri şi beciuri. Era o forfotă neîntreruptă în toate, căci de la întăiul ceas din zi Vodă era sculat, după obiceiul său, şi coborîse în divanul cel mic, ca să cunoască treburile zilei, să ieie socotelile vistieriei şi să împărţească dreptate norodului. Porţile cele mari erau deschise; deasemeni uşa divanului; şi o samă de prostime aştepta în genunchi, cu căciula alături, cu fruntea plecată, cu pletele în ochi. Se aflau alţi pricinaşi care aşteptau în picioare, însă cu prea multă cuviinţă, strigarea aprozilor. Erau răzăşi sosiţi călări ori cu căruţele încă de cu noapte, pentru înfăţişarea sorocită de luminatul Divan. Aducînd, în tăşti de piele, îndreptări şi mărturii, urice şi ispisoace, veneau pentru vechi procese, — cu multă îndoială faţă de judecăţile vremelnice şi cu o nedesluşită credinţă în judecata fără greş, cea din veci şi de obşte. Întăi mîncaseră de nădejde în chilnele căruţelor ori la coburul calului, de cum răsărise soarele; ş‑acuma puteau aştepta şi pînă în sară pe lîngă ziduri şi pe sub streşini.
Mai erau şi alţii care nu stăteau cu fruntea în pulbere. Aceia veniseră cu jalobă cumplită împotriva starostelui lor. Erau o samă din mişeii tîrgului, unii calici de‑o mînă ori de‑un picior, alţii chiori şi orbi, alţii în plină şi înfloritoare sănătate — şi mai cu samă aceştia aveau glasuri frumoase de cîntăreţi. Pentru nedreptăţi de împărţire a vadurilor de cerşit se înfăţişaseră buluc, cu straşnică scîrbă şi îndîrjire. Aşteptau la cerdacul cel clădit de Antonie‑Vodă, cătră odăile Doamnei. Nădăjduiau să‑şi poată răcni plîngerile lor cătră Vodă Georgie însuşi, cînd va trece la Doamna sa Anastasia, ori cătră Doamnă, cînd, lăsîndu‑şi o clipă gospodăria, s‑ar îndupleca să s‑apropie de ei. Lor le trebuia alt staroste — căci al lor, Agapie Chioru, nu era beteag numai de ochi, ci şi de minte. Ş‑atîta răutate a stîrnit în breaslă, cît nu‑i chip altfel decît să‑l bată măria sa cu buzduganul, ori mai bine să puie pe nişte siimeni să‑l zvîrlă în Bahlui, dacă nu cumva luminata socotinţă gospod n‑a găsi că‑i mai potrivit juvăţul şi furca pentru asemenea puturoasă dihanie.