Editorial publicat în Evenimentul zilei nr. 287, anul II, vineri, 4 iunie 1993, la rubrica „Evenimentul zilei văzut de Ion Cristoiu“
Miercuri seara, după dezastrul de la Kosice, cum au numit jurnaliştii înfrîngerea echipei noastre naţionale de către echipa unui stat care nu mai există, Ceho-Slovacia, 1.500 de studenţi bucureşteni au coborît în stradă şi, strigînd lozinci împotriva lui Cornel Dinu, au blocat circulaţia.
Cei mai puţin pătimaşi într-ale fotbalului, ca și mine, s-ar putea mira de o asemenea manifestare violentă a unei nemulţumiri provocate de rezultatul unui meci de fotbal. Ei ar putea spune că, în definitiv, sînt azi lucruri mult mai grave, mult mai revoltătoare, decît scorul de 5-2 pe care ni l-a administrat echipa Cehiei şi Slovaciei. Preţurile au luat-o razna. A crescut neliniştitor insecuritatea individuală. Corupţia s-a întins de sus pînă jos, ca o pecingine. Totul stă. Parlamentul nu votează nici o lege. Guvernul nu ia nici o hotărîre. Raportată la aceste nenorociri, înfrîngerea echipei naționale de fotbal pare floare la ureche. Şi a face atîta scandal pentru aceasta, o prostie. Ceva în genul: ţara moare şi baba se piaptănă.
Privind mai atent, ne dăm însă seama că lucrurile nu stau chiar aşa. Că studenții aveau toate motivele să fie revoltați. Atît de revoltați, încît să coboare în stradă şi să blocheze circulaţia. Întîmplarea de la Kosice depăşeşte cu mult semnificaţia unei înfrîngeri a echipei noastre naţionale. Ea este – și așa a fost percepută nu numai de studenții bucureşteni, dar şi de toţi românii – o întîmplare cu tîlcuri politice.
În primul rînd, pentru că înfrîngerea de la Kosice n-a fost o înfrîngere oarecare. Dacă ar fi fost aşa, studentii, toţi românii ar fi fost amăriţi, nu revoltaţi. Înfrîngerea echipei noastre naţionale a fost o umilire îngrozitoare. Nu atît a echipei de fotbal, cît a întregii societăți româneşti. În jocul bezmetic al fotbaliştilor noştri, în alergarea lor încolo şi încoace, sub semnul unei debusolări absolute, în confuzia de pe teren, în ineficienţa şuturilor la poartă am sesizat cu toții, fără să ne dăm seama, starea de fapt a României de azi. Ca într-o oglindă fermecată, fiecare dintre noi a văzut pe terenul de la Kosice, la cîteva sute de kilometri de România, tot ce vede zilnic în jurul lui : haosul, bîlbîiala, sărăcia, confuzia, lipsa de eficienţă. Revolta studenților, care e şi revolta întregii țări, a ţintit, fără s-o mărturisească, asemenea unui gest pornit din subconștientul colectiv, nu atît pe amărîții aia de pe terenul de la Kosice, cît mai ales pe amărîții de noi, de pe imensul teren de fotbal care e România prezentului. Ca şi fotbaliştii echipei naţionale din meciul cu echipa Cehiei şi Slovaciei, bîjbîim în sărăcie, ne înfundăm pe zi ce trece într-o criză tot mai profundă, alergăm încolo şi încoace fără să înscriem nimic în plan economic şi social, pentru că nimeni nu ne-a putut oferi pînă acum, în ciuda promisiunilor electorale, o schemă de joc. Pentru felul lor de a juca, fotbaliştii români au fost umiliți de fotbaliştii ceho-slovaci. Pentru felul nostru de a face economie de piaţă, de a construi democrația, de a încerca să ne debarasăm de metehnele trecutului, am fost şi sîntem umiliți de către Occident. În prăpăditul ala de Lung, care nu mai prididea să scoată minge după minge din poartă, am văzut condiția românului în faţa Europei occidentale. Fără bani, fără prestigiu, identificat cu minerii şi cu copiii handicapați, tratat ca un cerşetor.
În al doilea rînd, Cornel Dinu nu e doar antrenorul echipei naționale. Dacă ar fi fost doar atît – un profesionist căruia nu i-au ieşit schemele – lumea l-ar fi înţeles şi l-ar fi iertat. Cornel Dinu e un om al puterii de azi. În loc să se preocupe numai şi numai de construirea şi antrenarea echipei naționale, el a făcut și face politică. Și nu o politică oarecare, ci politica puterii. A fost omul de casă al mai-marilor zilei sub toate regimurile. Şi sub cel al lui Ceausescu, şi sub cel al lui Petre Roman, şi sub cel al lui Iliescu. Fiecare schimbare de guvern l-a găsit pregătit să devină slujbaş umil al noului stăpîn, gata să dea în cel pe care pînă nu de mult l-a linguşit. A fost omul de casă al lui Petre Roman. După căderea acestuia a devenit omul de casă al lui Ion Iliescu. Această postură a jucat un rol hotărîtor în promovarea lui la cîrma echipei naţionale. Fără a pretinde că se pricep la politică, studenții, toți românii, au sesizat acest lucru. Coborîrea lor în stradă a fost o revoltă nu atît împotriva unui profesionist al fotbalului, cît împotriva unui om al puterii.
Manifestarea violentă de miercuri noaptea ar trebui să dea de gîndit unora. Pînă nu e prea tîrziu.
