Aeroport Otopeni. La poarta de îmbarcare pentru Istanbul (nr. 5, scrie pe bilet și se confirmă în difuzoare), așteaptă membrii unui grup plecat în pelerinaj. Popi tineri, lucrători la Patriarhie, cu aerul lor de funcționari de bănci purtînd bărbuță, dintre cei angajați să facă P.R.-ul BOR, și credincioase, ușor de recunoscut, pentru că sînt îmbrobodite și palide, ca și cum ar fi în plin post de Paște. E clar că mergem la Istanbul și, nu să-i spunem, la Beijing.
*
De notat: Bărbați pătrățoși, cu un aer de turci, care sînt chiar turci.
Un tip scund, într-o cămașă înflorată, gen cămașă din Caraibe, se interesează la poarta 5 unde e poarta 3, pe lîngă care tocmai a trecut.
*
Istanbul. Aeroport uriaș, cum îi stă bine unui hub pentru Europa, Asia și Orientul Apropiat. Panouri cît mai didactice semnalează țările pentru care e nevoie de viză la intrarea în Turcia. În autobuzul Aeronavă – aeroport, care se pune în mișcare cu întîrziere, dat fiind că șoferul e plecat după un covrig cu susan, un turc între două vîrste, cu înfățișare de negustor de ceainice, le spune celor două îmbrobodite, care merg la Beirut, cum să ajungă la Tranzit și nu la Preluarea bagajelor.
*
Taximetristul luat de la aeroport, potrivit legilor din Orient, altfel spus, fără nici o lege, nu dispune de GPS. Așa că se chinuie grozav să afle strada hotelului nostru, citită de el, după hîrtiuța dată de noi la urcare. Disperat, întreabă pe fereastra deschisă (mai că murim de frig, dar nu îndrăznim să-i spunem s-o închidă, ne temem de turci de pe vremea Imperiului Otoman), pe alți colegi, cu care se încrucișează în trafic. În cele din urmă, ia telefonul mobil și sună pe cineva din oraș, care-i dă indicațiile necesare.
La Manchester am pățit-o mai rău. Șoferul, un pakistanez cu aer de recent venit în Anglia, s-a abătut pe parcurs pe la mai multe benzinării, unde lucrau compatrioți de-ai săi, ca să-i întrebe în limba lor cum ajunge pe strada hotelului nostru.
În drumul spre hotel, ca orice oriental, altfel spus, neobișnuit de amabil, taximetristul ne arată locurile pe lîngă care trecem.
*
Cum mergem spre Orașul vechi, lîngă Hissari, deodată mi se arată, pe partea stîngă, în timp ce taximetristul îi vorbește Doinei despre ceva de pe partea dreaptă, Marea Marmara. Vapoare de diferite tonaje, stau ici-colo, nemișcate de parcă ar fi venit să asedieze Constantinopolul, dar n-au primit încă semnalul.
*
Ieșind de pe strada hotelului, o luăm pe Ordu Cadessi, în Orașul vechi. Impresia generală e cea de Bazar în formă continuată. Toate prăvăliile au mărfurile scoase afară, în stradă, lăsînd pentru carosabil doar ceva de lățimea unei poteci. Vitrine cu dulciuri, cu mîncare, cu tot felul de fleacuri. Deși îmbietoare, mîncărurile respiră un evident aer de enterocolită. Din loc în loc, turci care au moțăit sau au pălăvrăgit pînă atunci se opresc din activități pentru a te îmbia să-ți facă pantofii. Pe cărucioare pe două roți, inși zdraveni duc baloturi cu mărfuri. Prin mulțime își fac loc inși ținînd pe cap platforme pline cu covrigi calzi. Pe margini se vînd castane coapte pe loc la focuri improvizate.
*
Imaginile acestea le am din prima călătorie, din decembrie 2012. Atunci am tras la un aparthotel din Orașul vechi, într-o cameră cu o sobă de la care ne așteptam din clipă în clipă să sară în aer, la capătul unui huruit cataclistic.
Am călătorit la Istambul și în mai 2013.
Acum, ședeam în Pera, într-un aparthotel cît de cît locuibil, și am ajuns pe Ordu Cadessi în vizită și nu ca pe strada hotelului. Cum era primăvară, m-a izbit pe lîngă forfota năucitoare, stresantă, grozava mașinărie otomană de mîncat pe stradă. Alături de castane coapte și porumb fiert am întîlonu nit acum, la vînzare ambulantă: mere, pepeni și castraveți. Vînzătorii le ofereau gata pentru iminenta halire. Nu-ți rămînea decît să dai banii, să iei produsul și să-l bagi în gură.
Merele erau decojite cu ajutorul a ceva asemănător unei mașini de tocat carne. După ce erau tăiați în felii, pepenii erau vînduți în caserole de plastic, însoțite de o furculiță de unică folosință. Cum era cald, îți ieșeau în cale vînzători de șervețele umede și de apă minerală plată la pahar.
Ca și astă iarnă, inși cu priviri lunecoase, de plasatori de cadîne, ofereau spre vînzare parfum Coco-Chanel, ceasuri elvețiene, săpun de lux, toate contrafăcute.
Ghișee plesnind de fructe puneau în vînzare sucuri publicitate ca fiind absolut naturale, din fructe stoarse pe loc sub privirile severe ale cumpărătorului.
*
Unul dintre cele mai aglomerate locuri din lume, Eminonu Scuare, lîngă Podul Galata, te zăpăcește cu mirosurile sale apocaliptice. Se vinde pentru a se înfuleca din mers:
Pește prăjit, sandvișuri din pîine și sandvișuri din cartofi, chiftele (cunoscute sub numele de Kofti), sugiuc, rahat, halva. În țepușe se învîrt chebabii, iar în pătrate de sticlă, puii, dezbrăcați de piele.
*
Într-un soi de scuar lenevesc 10 pisici grase, mari, hrănite cu bucăți de carne de o bătrînică de treabă cu animalele.