După ce, un timp, practică meseria de martor mincinos, Vasile Şandru din Vintileasa Vale se apucă de furat de prin autoserviri.
Despre perioada primei meserii, Vasile Şandru avea de spus numai lucruri plăcute.
Nu era prea greu, se cîştigau bani buni şi, spre deosebire de alte profesii, nu scădea în planul cererii, indiferent de întîmplările din jur.
— Pentru că – zicea Vasile Şandru cînd venea vorba de meseria de martor mincinos – orice s-ar întîmpla pe lume, cît timp mai există oameni, se vor găsi oricînd doi inşi care să se certe din te miri ce. Să se certe nu oricum, ci atît de rău, încît, la un moment dat, să nu mai ştie nimeni cine e învingătorul.
Şi pentru a stabili asta, mergeau la judecată.
— Vedeţi? – continua Vasile Şandru, care de atîta umblat prin procese şi prin preajma lor putea spune multe lucruri înţelepte despre ele –, judecata e un fel de a desemna cîştigătorul într-o întrecere ce s-ar fi putut încheia încă din momentul răfuielii. Înainte vreme, cînd nu erau procese, judecători, avocaţi şi alte asemenea inutilităţi, orice scandal se termina inevitabil cu un cîştigător clar: Cel care-l omora pe celălalt.
Vinovat e mortul nu vrea să spună decît că, pe timpuri, învins era mortul.
Au venit însă judecătoriile, Legea, Poliţia, anchetele penale, instanţele de fond şi instanţele de recurs. Lucrurile s-au schimbat mult, atît de mult încît, acum, totdeauna învingător e mortul, care reuşeşte într-o singură clipă să-l trimită pe celălalt, pe cel rămas în viaţă, în puşcărie.
Pînă la o asemenea înţelepciune, Vasile Şandru se mai învîrti mult timp prin preajma tribunalului, mai precis, pe străzile lăturalnice, unde-şi lăsau căruţa ţăranii împricinaţi.
N-apuca omul să pună calului traista cu ovăz la bot, că şi apăreau, ca la comandă, martorii mincinoşi.
Oameni fel de fel.
Unii – curajoşi sau chiar obraznici, scuipînd printre dinţi, alţii – timizi, cinstiţi în tîrguiala lor cu împricinaţii.
La început, cînd primii martori mincinoşi se iviră pe străzile din jurul tribunalului, ţăranii se făcură că nu înţeleg.
— Fugi, de aici, vere! – le rîseră ei în nas, pe rând, în timp ce legau caii de cîte un castan sau desfăceau legăturile cu merinde –, n-am nevoie de nici un martor fals, am destui martori adevăraţi.
Şi aşa era.
Cam în fiecare căruţă se puteau vedea martori cu ghiotura: babe smochinite, vinete la faţă, cu broboada trasă pe ochi, flăcăi cu gurile căscate de uimire, deşi nu prea era motiv de uimire, femei între două vîrste, nici frumoase, nici urîte, serbede; în fine, dintre acei oameni care sunt totdeauna prezenţi la o încăierare şi, nu numai atît, pun şi patimă în relatarea celor văzute.
— O să mă întrebaţi – rîdea şugubăţ Vasile Şandru, apropiindu-se de ascultători şi dîndu-le în nas mirosul de vechi al hainelor sale – şi pîrîtul, şi pîrîtorul aveau martori, înseamnă că unii dintre aceştia minţeau. Ei! aici începe hazul, că şi martorii părţii pîrîte şi ai părţii pîrîtoare se jurau că spun adevărul. Şi, culmea!, chiar îl spuneau.
— Ia zi, bade – începea judecătorul, blajin şi familiar, cum fusese instruit că trebuie să se adreseze oamenilor din popor, fără carte, dar cu multă cinste –, cum a fost?
Şi badea, sincer pînă în adîncuri, sufocîndu-se de mînie pe pîrît, povestea cu de-amănuntul cum a rupt acesta o scîndură dintr-un gard şi cum i-a dat pîrîtorului în cap cu ea pînă acela a căzut lat la pămînt. Venea la rînd martorul pîrîtului.
— Ia spune, bade, cum a fost? – se interesa judecătorul, cu acelaşi ton blajin şi familiar.
Şi martorul pîrîtului povestea, la rîndu-i, sufocîndu-se de mînie pe pîrîtor, cum a rupt acesta o scîndură din gard, cum i-a dat în cap pîrîtului şi cum a căzut pîrîtul la pămînt.
Şi unul, şi celălalt erau atît de convingători în variantele lor net opuse, încît judecătorul, brusc înfuriat, îi declara pe amîndoi martori mincinoşi.
Şi astfel îşi făcură apariţia martorii mincinoşi de profesie, care nu mai riscau să fie respinşi de judecător ca mincinoşi.
Astfel că, după un timp, ţăranii nu mai rîseră în faţa martorilor mincinoşi de profesie. Îi acceptară, dădură chiar şi bani, dar nu fără un fel de stînjeneală, explicabilă dacă ne gîndim că nu prea credeau într-astfel de martori.
Curînd însă, meseria luă avînt. Îşi făcură apariţia şi aşi ai meseriei, cum era Vasile Şandru din Vintileasa, cu aerul lui de om destul de idiot ca să fie totdeauna acolo unde doi sau trei, în fine, mai mulţi inşi, îşi spărgeau capetele. Astfel, meseria se perfecţionă încetul cu încetul. Martorii mincinoşi avură de luptat cu martorii sinceri, şi-i biruiră, pentru că martorii sinceri trăiau întreaga scenă în timp ce povesteau sau, cum zicea Vasile Şandru, trăiau adevărul şi, în consecinţă, se bîlbîiau, se înroşeau şi se contraziceau, mă rog!, toate poticnelile unui om care crede ce spune, pe cînd martorii mincinoşi relatau scena fără să clipească, insistînd pe amănunte, răspunzînd prompt tuturor întrebărilor.
Cînd martorii sinceri lăsară locul celor mincinoşi, lucrurile se complicară.
Judecătorii, tot mai neputincioşi, se vedeau obligaţi acum să aleagă nu adevărul de minciună, ci minciuna de minciună. Lupta se dădea între cine minte în aşa fel încît să pară că spune adevărul.
Situaţia asta dură cîţiva ani, pînă într-o zi, cînd un judecător nou, abia ieşit de pe băncile facultăţii, prinzînd firul afacerii, îi întinse o capcană lui Vasile Şandru, asul meseriei de martor mincinos.
Într-o după-amiază, în timpul unui proces plictisitor, cînd victoria lui Vasile Şandru se anunţa uşoară, în sala tribunalului izbucni un scandal. Un ţigan bătrîn, cu o mustaţă uriaşă, de căldărar, îl pălmui pe neaşteptate pe cetăţeanul cu bretele de lîngă el. La rîndu-i, acesta îi arse o palmă. Conflictul angajă mai mulţi inşi. Cetăţeanul pălmuit ceru arestarea ţiganului, preşedintele evacuă sala şi, peste cîteva zile, cîţiva dintre cei prezenţi, printre care şi Vasile Şandru, primiră citaţii de martori.
Aparent, întrebarea era foarte simplă: cine a bătut pe cine? (Amîndoi implicaţii intentaseră proces.) Vasile Şandru răspunse, senin şi sigur, ca omul care fusese la faţa locului:
— Păi, ţiganul a dat primul, el e vinovat!
De îndată însă ţîşni de la locul lui un ins pirpiriu, în nişte haine de vară albe şi boţite, care afirmă că Vasile Şandru minte, întru-cît – a văzut el cu ochii lui – cetăţeanul cu bretele a început-o.
Nici că se putea mai mare jignire!
El, Vasile Şandru, văzuse cu ochii lui cum ţiganul dăduse primul. Pirpiriul minţea cu neruşinare. Bîlbîindu-se de furie, fără să se exprime prea clar, relată din nou scena şi, pe măsură ce relata, începea să se îndoiască de cele văzute şi, mai ales, spre deosebire de perioada anterioară, cînd simţea o adevărată bucurie să născocească tot felul de amănunte, întîmplarea la care fusese de faţă îşi pierdu la un moment dat tăria.
Vasile Şandru nu-şi mai aminti ce văzuse cu ochii lui.
Mult mai grav, începu să creadă că de fapt el minţea şi nu insul care-l contrazicea atît de înverşunat.
Descumpănit, se resemnă şi tăcu.
Primi un an închisoare pentru mărturie mincinoasă.