La intrarea în aeroportul din Viena îţi sar în cale, cu scopul vădit de a te enerva (dacă eşti fumător, fireşte), afişe în germană şi engleză avertizînd că Fumatul e interzis pe Aeroport!
Pentru fumători e o lovitură în moalele capului. E ca şi cum, femeie fiind, ai da la primi paşi pe o insulă pustie, unde te-au aruncat valurile naufragiului peste anunţul:
Purtatul sînilor strict interzis!
Intuind efectele anunţului asupra personalităţii fumătorului, mai marii aeroportului s-au grăbit să-l mai îmblînzească niţel:
Folosiţi doar locurile marcate!
O astfel de precizare e ca Învierea de Apoi pentru muritor. Îţi dă speranţa că, la o adică, dacă mori fără a te culca cu femeia pe care ai pus ochii, după Învierea de Apoi o poţi căuta şi relua asaltul.
Fumătorii nu trebuie să păşească dincolo de uşile ce se dau slugarnic la o parte cu sentimentul că totul s-a sfîrşit.
La o adică, în cuprinsul aeroportului sînt şi locuri unde se poate fuma.
Chiar dacă marcate!
Cu toate acestea, în jurul scrumierei tubulare cîţiva inşi trag din ţigară cu o disperare fără echivoc. O asemenea disperare se mai poate vedea doar la doi proaspăt îndrăgostiţi, înaintea plecării lui pe front cu avionul. Se strîng în braţe, se sărută, se privesc cu atîta intensitate de parcă ar vrea să se îmbibe unul de celălalt în aşa fel încît să le ajungă cîteva luni.
În cazul de faţă, al fumătorilor, e vorba de îmbibarea cu tutun. Asemenea ursului care mănîncă pe rupte în pragul iernii, pentru a avea ulterior din ce să slăbească.
Fără să-şi dea seama, sînt în plină operaţiune de supravieţuire. Dacă fumează suficient de mult, au şansa de a scăpa de la ceea ce am putea numi, în deplină responsabilitate a cuvîntului scris, operaţiunea de exterminare fizică a fumătorilor.
În drum spre poarta de îmbarcare, la care mă grăbesc să ajung, deşi mai e vreo oră şi ceva pînă la decolarea avionului, văd pe stînga o încăpere săpată în zid.
Dar ce spun eu, nu încăpere, nici măcar cămară, ci nişă. Nişă de-a dreptul.
Prin sticlă, desluşesc cu greu mai mulţi inşi trăgînd din ţigară.
Desluşesc cu greu, deoarece înăuntru e un fum mai dens, şi mai înecăcios decît gazul din camerele morţii de la Auswitz.
E unul dintre locurile la care făcea trimitere anunţul de la intrare.
Un loc marcat pentru fumători!
Chiar şi celor mai înrăiţi fumători nu le-aş recomanda să-l folosească.
Cît despre nefumători, se înţelege că n-au cum intra. Şi nu pentru că după cîteva minute vor trebuie luaţi cu Salvarea, ci pentru că un ins care nu scoate ţigara şi n-o apride e mai ceva decît un soldat neamţ, paraşutat în mijlocul unui colhoz sovietic din Marele Război pentru Apărarea Patriei.
Cu atîta suspiciune, la iuţeală ajunsă ostilitate, va fi privit.
Cum nu reuşisem să mă îmbib cu tutun, mi-am luat inima-n dinţi şi am păşit înăuntru.
De ce fumează un om?
Pentru că, inspirînd, să tragă fum în piept!
În nişa cu pricina nu mai era nevoie de aşa ceva. Avînd în vedere că, om fiind, inspiri fără să-ţi dai seama, trăgeai fum în piept, din simplul fapt că ajunseşi acolo.
Presupunînd că, totuşi, fumai din nevoia de a aprinde o ţigară, de cum o puneai în colţul gurii ţigarea se stingea.
Potrivit nevoii de oxigen a oricărui foc.
Strîmtoarea amenajării, închiderea ermetică a uşilor, să n-ajungă fimul minorităţii pînă la nările majorităţii făceau din locul special amenajat pentru fumători un loc special amenajat pentru sinucigaşi.
Mai rău decît creștinii aruncați la lei
De la poarta de sosire pînă la uriaşa sală de jos, aeroportul din Amsterdam te obligă să mergi pe jos aproape un kilometru. Peste tot dai de înfricoşătorul semn: o ţigară tăiată cu o linie de un roşu înverşunat, furios chiar. Pe la jumătatea drumului, nimereşti peste un spectacol care-ţi strînge inima de milă. Într-o alveolă străjuită de semnul unei ţigări, se vede un grup de cetăţeni, grămădiţi unul într-altul, fumează. Privirile lor reflectă sentimente amestecate. Disperarea că timpul e prea scurt pentru a recupera orele întregi de nefumat pe cursele de lungă durată. Oricît te-ai strădui, o ţigară are timpul ei de fumat. Cel frustrat are acest obicei intrat în sînge şi ar vrea să dea gata cîteva pachete. E singurul loc de pe aeroport unde se poate fuma. De aceea, el trebuie să rezolve o dilemă înnebunitoare. Pentru că trebuie, totodată:
- Să nu întîrzie la întîlnirea din sala de aşteptare sau, şi mai rău, la îmbarcarea în avion;
- Să tragă în piept, beat de fericire, fum cît mai mult fum.
Disperării i se alătură spaima. Locul unde se poate fuma e singurul de pe întreg aeroportul. Plecînd de la premisa că fumul s-ar putea răspîndi cu viteza primejdioasă a unui nor radioactiv, în aerul din cei patru kilometri pătraţi ai aeroportului, locul pentru fumat este strict delimitat. Trebuie să stai obligatoriu în interiorul acestuia. Dacă l-ai depăşit cu o jumătate de talpă, dracu’ te-a luat! Astfel că, trăgînd pipă după pipă, eşti tot numai priviri neliniştite ca nu cumva fumul să treacă dincolo de alveole.
Privindu-i pe cei dinăuntru îţi vine să le plîngi de milă. Mii de comparaţii îţi vin în minte. Parcă ar fi un grup de români surprinşi fără- acte în regulă în Olanda, înainte de a fi îmbarcaţi cu forţa în avion.Sau un grup de ostatici asupra cărora stau îndreptate puştile-mitralieră ale teroriştilor. Situaţia acestor damnaţi care sînt fumătorii mi s-a relevat pe aeroportul din Bangkok. Ajunşi în Thailanda, după douăsprezece ore de zbor, lipsiţi de un drept fundamental al omului – cel de a fuma -, ne îndreptăm spre sala de primire a bagajelor. Evident, ca pe toate marile aeroporturi din lume, peste tot trona ameninţătoarea inscripţie cu ţigara tăiată de o bandă roşie, trasată parcă cu sîngele nostru, al fumătorilor. Din loc în loc, în alveole de sticlă, strînşi pachet – asemeni creştinilor înainte de a fi trimişi în arena cu tigrii trecuţi, aceştia din urmă, de partea romanilor –, care însă fumau cu un amestec de beatitudine şi disperare. „Tată, aud în dreptul meu pe un copil întrebîndu-şi tatăl, ce-i cu oamenii ăia?” Sfîntă puritate a sufletului de copilandru! Cum să nu fi mirat, la o asemenea vîrstă fragedă, văzînd nişte oameni vîrîţi într-o cuşcă? „Sînt fumători!”, i-a răspuns tatăl, nepăsător la ce se întîmpla sub ochii lui, el aparţinînd, desigur, marii aroganţe asupritoare ce şi-a impus legea pe planetă: cea a nefumătorilor.