Despre calităţile românilor a curs multă cerneală. Bravii noştri naţionalişti, cîntăreţi ai geto-dacilor, s-au întrecut în a descoperi fel de fel de însuşiri. Nici unul dintre ei nu s-a referit însă la o trăsătură prin care românii bat la scor alte popoare:
Măiestria de a cumpăra din Occident.
Specialiştii susţin, nici mai mult nici mai puţin, că a cumpăra ceva e un lucru extrem de simplu. Nu-ţi trebuie, pentru asta, nici talent, nici inteligenţă, nici forţă, nici prezenţă de spirit. E suficient să ai bani. Lucrînd la astfel de concluzii, specialiştii n-au luat în calcul şi situaţia inversă. Cea în care omul are talent, are inteligenţă, are fantezie, mă rog, are de toate, dar n-are bani. Altfel spus, situaţia în care omul are de toate pentru a intra în Academie, dar n-are ceea ce-i trebuie pentru a intra într-un magazin. Acestă situaţie îl defineşte pe omul din Est în general şi pe omul din România, în special. De aceea, la omul din Est în general şi la cel din România, în special, s-a ivit şi s-a dezvoltat spectaculos o însuşire slab afirmată, dacă nu chiar deloc dezvoltată, la omul din Vest:
Cea de a cumpăra.
Pentru că, aşa cum ne arată viaţa, a lua ceva foarte bun şi foarte util cu bani puţini e un talent care nu e de ici de colo.
Să luăm în acest sens, pe cei doi oameni prototip ai lumii de azi:
Cel din Vest şi Cel din Est.
Ce face omul din Vest? Intră într-un magazin, şi scoate banii şi cumpără ceea ce vrea. Dacă se află într-un Supermarché, merge direct la marfa pe care vrea s-o cumpere şi, fără prea mari fasoane, o pune în coş. Ce face, în schimb, omul din Est ajuns într-o ţară occidentală? Intră în magazin, dar nu cumpără nimic. Toate zilele şederii sale în Vest sînt consacrate studierii amănunţite a pieţei. În acest sens, omul din Est se opreşte în faţa tuturor vitrinelor întîlnite în cale. Fireşte, nu intră niciodată în vreun magazin. Nici n-ar avea curaj. Cum ar deschide uşa, l-ar întîmpina, cu un zîmbet amabil, vînzătoarea sau chiar patronul:
– Ce doriţi? Vreţi cutare şi cutare?
Ce să răspundă bietul om din Est? Că nu doreşte nimic? Că, de altfel, nici nu ştie ce să cumpere? Că a intrat doar aşa, într-o doară, mai mult să viseze ce-ar putea cumpăra, decît să cumpere ceva?
Vă spun din proprie experienţă. Nimic nu-i mai enervant, mai tîmpit în Vest decît promptitudinea cu care vînzătoarea te întîmpină de cum ai intrat în magazin. Din acest punct de vedere, ori de cîte ori am fost în Vest, m-am văzut obligat să mă gîndesc, cu nespusă nostalgie, la comerţul nostru socialist de pe vremuri. Ce viaţă splendidă! Ce libertate a cumpărătorului! Poţi să stai în magazin ore şi zile în şir. Poţi hălădui printre rafturi cît îţi doreşte inima. Nimeni nu te va tulbura. Nimeni nu te va întreba, zîmbind amabil, enervant de amabil, ce doriţi?
Tot umblînd dintr-un magazin într-altul, oprindu-se pe la toate vitrinele, omul din Est ajunge în scurt timp un redutabil specialist în preţuri. Contribuie la această specializare şi o realitate de netăgăduit a oricărei delegaţii: discuţiile despre ce a cumpărat unul dintre membrii sau, în general, despre mărfurile întîlnite în cale.
Aceste discuţii au loc în cele mai felurite împrejurări: în minubuzul care-i duce pe membrii delegaţiei de la o conferinţă la alta, pe stradă, în timp ce se întorc, plimbîndu-se, de la un cocktail, seara, în cameră. Însă locul cel mai des folosit pentru discuţii pe marginea cumpărăturilor e masa luată în grup. Dialogurile încep în mod obişnuit de la un fapt concret: unul din membrii grupului s-a întors din oraş cu o pungă uriaşă, viu colorată, pe care o pune, mîndru, alături. Sută la sută din cazuri, toţi ceilalţi se interesează imediat:
Ce-ai cumpărat?
Fericitul ia sacoşa, vîră mîna în ea şi scoate pe rînd cumpărăturile. Toate nou-nouţe, cu etichete strălucitoare. Colegilor de grup sau de delegaţie, mă rog, n-are importanţă, li se aprind privirile de curiozitate. Lucrurile sînt întoarse pe toate părţile. Etichetele sînt citite îndelung. Fireşte, în cele mai multe din cazuri, cumpărătorul e întrebat cît a costat. Răspunsurile lui stîrnesc stări de spirit contradictorii. Unii se fac albi ca varul. Altora li se lungesc feţele. Cei mai mulţi nu spun nimic.
Fiecare stare de spirit corespunde unei categorii fericite.
Şocaţi sînt cei ce au luat aceleaşi lucruri la preţuri mult mai mari. Au astfel revelaţia banilor irosiţi prosteşte. Cei cărora li se lungesc feţele, sînt, de obicei, oameni fără prea mulţi bani, dar cu destul de multe iluzii. Într-o călătorie peste hotare, cu cît ai bani mai puţini, cu atît mai mult crezi că poţi cumpăra orice cu ei. Din cadrul unei delegaţii cu adevărat fericit e cel ce n-are decît cîţiva dolari în buzunar. Toţi ceilalţi se frămîntă, transpiră, se zbuciumă zile şi nopţi în şir, pînă la finele vizitei, cum să-şi folosească banii cît mai bine. Aceştia cumpără cîte un lucru și se entuziasmează de el. Văd acelaşi produs într-un alt magazin la un preţ mult mai ieftin. De ciudă nu mai pot dormi. Cel cu bani puțini e scutit de tot acest zbucium. El îi însoţeşte pe ceilalţi prin magazine, îi ajută să-şi aleagă cumpărăturile şi să le care, îşi dă cu părerea. Privirile lui nu sînt chinuite de marea, groaznica dilemă:
Ce să cumpăr mai bun şi mai bun de aici?
În minibuz sau la masă, el nu scotoceşte pe furiş în punga de la supermarket să se convingă o dată c-a făcut o bună cumpărătură. El n-are nici o grijă. Ba chiar, am putea spune, el se simte superior celorlalţi. E omul care n-are nimic de cîştigat. Dar nici de pierdut. Iată de ce el îşi poate permite mişcări dintre cele mai relaxate. Într-una din călătoriile mele în străinătate, un astfel de om a acceptat bucuros să-i ducă pînă la casă chiloţii şi sutienul unei colege cu destul de mulţi bani. Aşa cum stătea la rînd, cu chiloţii şi sutienul ţinuţi ca un stindard, el nu se simţea deloc ridicol. Cea de a treia categorie – a celor care nu spun nimic – e alcătuită din călători care au bani, dar n-au cumpărat încă. Sînt în mod obişnuit prudenţii, înţelepţii, cei care nu scot preţioşii bani decît în ultimul minut. Pînă atunci, ei intră prin toate magazinele, urmăresc vitrină cu vitrină, aşteaptă să cumpere alţii din grup. De obicei, aceştia se hotărăsc asupra unui lucru pe care l-au văzut, în zilele călătoriei, într-un magazin de la marginea oraşului. Cu puţin timp înainte de plecarea de la hotel, ei dispar brusc, pentru a se întoarce, gîfîind, dar strălucind de mîndrie, cu produsul pe care au pus ochii mai demult. În multe cazuri, ei nici nu mai au timp să meargă în oraş. Şi, ca să nu rămînă cu banii, de cele mai multe ori, ei cumpără de la magazinele din jurul hotelului tot ce nimeresc. Acum, cînd colegul îşi prezintă cumpărăturile, aceștia tac pentru că fac, în gînd, cu maximă repeziciune, calcule din care să-şi dea seama dacă e mai scump decît ceea ce au văzut ei prin oraș.
Fireşte, o altă categorie e cea a răutăcioşilor. Aceştia iau produsul, îl răsucesc pe toate părţile şi mai întreabă odată, ca şi cum n-ar fi auzit, cît ai dat pe el? Cumpărătorul, simţind ceva în neregulă, răspunde atîta şi atîta. Specialistul face o figură de-a dreptul uluită:
– Aoleu, păi am văzut ceva la fel, cu un preţ pe jumătate cît ăsta? Bun prilej pentru cumpărător să nu mai doarmă toată noaptea. Noroc că într-o delegaţie, ca în toată societatea omenească, de altfel, se găsesc şi oameni buni. Aceştia îl lămuresc imediat spunîndu-i că n-au greșit, că nu există aşa ceva mai ieftin, decît numai dacă e mai prost.