Uşa nu se închide. Cineva i-a furat mînerul cu clanţă cu tot, tăind cu fierăstrăul de jur împrejur. Înainte de a se aşeza la catedră profesorul de Română o blochează cu bolovanul din colţul clasei. Îl ridică şi îl cară cu greu, gîfîind din răsputeri. Are astm şi, pe deasupra, mai e şi gras. Ar trebui să ceară ajutorul băieţilor din clasa a VII-a, unii dintre ei ditamai văljganii, în stare nu numai să care un bolovan, dar şi să călărească o muiere.
Nu-şi poate permite asta.
Standardele Uniunii Europene ajunse şi aici, în Vintileasa Centru, înaintea spălatului pe dinţi şi a ştersului la fund după…, interzic cu stricteţe folosirea copiilor sub 14 ani la munci grele. În sat decizia a stîrnit mare scandal. Umblînd din casă în casă, însoţit de o jună de la Fundaţia Lăsaţi copiii să crească!, stîrnind dispreţul unanim, pentru că n-avea ţîţe (e stearpă, maică!), primarul le-a pus în vedere ca nu cumva să dea de lucru copilului sub 14 ani. Care copil, domn’ primar! se crucea cîte o muiere, aruncînd priviri furioase spre vlăjganul căruia îi crescuse tuleile, ba, mai mult, îl surprinsese chiorîndu-se prin crăpăturile gardului cînd vecina spăla rufe aplecată prea tare. Lunganul – copilul, cum îi zicea primarul – rînjea echivoc. În sat copii erau puşi la treabă chiar de pe la 5 ani începînd. La cinci ani păzeau gîştele, gata să se bată cu gînsacul cînd acesta refuza s-o ia înapoi, spre casă. La 7 ani mergea cu vaca la păscut, alergînd după ea cînd o lovea strechea, vîrînd-o pe furiş în porumbul vreunui gospodar, dînd cu bîta în cîte un bou care, uitînd că nu mai are ce are taurul, se repezea s-o călărească şi, astfel, risca s-o deşele.
Cum adică, ditamai vlăjganul să stea cu aia în mînă şi să nu facă nimic, dar, în schimb, să vîre în el ca într-un maţ spart?!
Muierea mai arunca o privire lunganului care, agăţat cu mîna de sîrma cîinelui, o mînca din ochi pe cea de la Fundaţia Lăsaţi copii să crească! Din rînjetul lui echivoc se cît de tare regretă că fundaţia nu se cheamă Lăsaţi copii să mă călărească! Cea de la Fundaţie nu simţea nimic. O altă femeie ar fi tresărit imediat lovită ca de un băţ nevăzut de privirile pofticioase ale vlăjganului. Dacă ar fi fost femeie de treabă, ar fi încercat o anume stînjeneală. Dacă ar fi fost deşănţată, i-ar fi răspuns cu o privire aţîţătoare. Nu era cazul Reprezentantei. Cea de la Fundaţie n-avea instincte de femeie. E drept, se culca şi ea (din cînd în cînd) cu un bărbat. Un tip cu bărbuţă, căruia îi mirosea gura, un intelectual sfrijit, dar nu pentru că i-ar fi plăcut, ci pentru că, discutînd cu tipul pînă noaptea tîrziu, la ea acasă, tipul, care n-avea maşină, trebuia să rămînă peste noapte şi, cum n-avea decît o garsonieră strîmtă, cu un pat, se lungeau alături. Și dacă tot se lungeau alături, făceau și ei, mecanic, fără emoție, sex cu prezervativ.
La început, cei din sat luaseră ca pe o glumă avertismentul primarului. Cînd se treziră însă cu un potop de amenzi, îşi dădură seama că nu e de joacă. Astfel că acum, în multe locuri din sat, puteai vedea cum se chinuie sărmana mamă să spargă un lemn cu noduri în timp ce ditamai vlăjganul se uita la ea cum abia ridica toporul, stînd la umbră cu căştile în urechi, trăgînd din ţigară şi bînd cafea.
După ce asigură astfel uşa să nu se mai deschidă şi să se facă curent (o fereastră era spartă, rămăsese aşa de cînd unul dintr-a VII-B trăsese cu praştia ca să ochească în glumă pe prietenul său), profesorul de Română se urcă la catedră. În timp ce-şi răsfoia hîrtiile să aleagă subiectul Lucrării trimestriale, împieliţaţii îşi făceau de cap. Gigel Tăbîrcea umbla în patru labe pe sub bănci şi, făcînd pe dulăul, apuca cu dinţii fustele fetelor. Acestea îşi ridicau picioarele, chicotind înăbuşit. Un alt vlăjgan, Nelu Bolivar, numit aşa deoarece maică-sa îl făcuse cu un sud-american, se trudea de zor la demontarea băncii din încheieturi.
Profesorul ridică privirile:
— Scoateţi caietele! – porunci el scurt.
Pentru cei din bănci veni un nou prilej de hîrjoană. Cîţiva îşi arseră reciproc una în cap cu caietul.
— Scrieţi! porunci profesorul.
Şcolarii puseră mîna pe pixuri şi le ridicară în aer.
„— Lucrare de control timestrială
1) Rezumaţi romanul «Ciocoii vechi şi noi» de Nicolae Filimon.
2) Descrieţi pe scurt personajele din roman.
3) Explicaţi sensul afirmaţiei: «Fă-te om de lume nouă / Să furi cloşca de pe ou㻓
Cei din bănci se apucară de scris. Nu toţi, doar cei harnici, aşezaţi în primele bănci. Ceilalţi se uitau pe fereastră, deşi dincolo de fereastră, în castanul din curtea şcolii, nu putea fi văzut Dinu Păturică. Unii desenau pe coala de hîrtie capete de cîini cu urechi de iepure. Alţii trînteau ceea ce le trecea prin cap.
Rezultatul nu-l surprinse deloc pe profesor. Din cei 30 de elevi, doar cinci făcuseră subiectele cît de cît. Restul dăduseră foile albe sau se apucaseră să povestească amănunţit cum stă cloşca pe ouă.
Era, totuşi, o lucrare care-i atrase atenţia. Aparţinea lui Aurel Bleojdea, un vlăjgan cu urechile mari, căruia toată clasa îi zicea Păsărilă – Lungilă. Era ceea ce se cheamă un prostănac. De altfel, la vreo cîţiva ani după aceea, va deveni faimos în sat însurîndu-se cu Neluţa, o muiere mai mare cu vreo 10 ani decît el, cunoscută drept tîrfa localităţii. Acum elev fiind, Aurel Blejdea dăduse gata următorul text:
„Vă rog frumos să mă scuzaţi. N-am citit romanul, deoarece m-au durut şalele în aceste zile, după ce l-am dus în cîrcă pe Nelu, pentru că am pus pariu că-l pot duce în cîrcă 100 de metri fără să mă opresc. Am luat nişte pastile, dar n-au fost bune de nimic. Mi-au făcut diaree, de era să mă scap pe mine. Mai bine nu mai veneam la şcoală, nu-i aşa? Îmi acceptaţi scuzele?“
Oftînd, profesorul trecu în josul paginii cu creionul roşu:
Scuzele ţi le accept.
Dar vei suporta consecinţele.