(Din Istoria literaturii proletcultiste, în pregătire pentru tipar)
Noul nu e însă nici măcar lăsat scriitorului să-l descopere. El e prestabilit și diferă de la un moment la altul, după cum apar și dispar obiectivele propagandei. Drept urmare, exigenţa reflectării „mlădiţelor noului“ aduce în literatură, spre elogiere şi popularizare, sentimente, atitudini, gesturi artificiale, contrazicînd violent omenescul, firescul. Din nevoia de a impune în rîndul funcţionarilor o nouă atitudine față de muncă, literatura cîntă pe funcţionarul de tip nou. În poemul „Trei poezii despre funcţionari“, semnat de A.E. Baconski în Almanahul literar, numărul 5, mai 1952, funcţionarul de tip nou e un erou dedicat muncii din conştiinţa că dosarele sînt şi ele de tip nou:
„Stau dosare multe-n faţa ta
Le priveşti – nu-s cele de-altădată.“
În consecinţă, funcţionarul de tip nou rezolvă cu patos fiecare hîrtie, chiar dacă munca nu e uşoară:
„Poate că-i tîrziu şi-o să coboare
Spre apus şi depărtatul soare
— N-ai plecat – trimestru-i pe sfîrşit
Poate că-i tîrziu şi-ai obosit
Muncă este multă-acum şi mare
Cîtă viaţă oare-a năvălit
În biroul tău printre dosare!
Tu scriind le simţi, le vezi mereu
Dar ţi-e greu – de multe ori ţi-e greu
Însă gîndul că-s a’tale toate
Noi puteri trezeşte – n pieptul tău“.
Literatura devine astfel spaţiul unei cantităţi uriaşe de sentimente artificiale, lipsite de verosimilitate.
În romanul lui Eusebiu Camilar, „Temelia“, Editura pentru Literatură și Artă a Uniunii Scriitorilor, 1950, ţăranul sărac Cocoran se frămîntă toată noaptea din ajunul înscrierii în G.A.C. pe motiv că el nu poate să aducă în colectiv decît o sapă şi un cocoş. Această dorinţă de a intra în G.A.C. cu ceva substanţial (în concepţia autorului, asta ar fi expresia unei noi conştiinţe) e atît de mare încît eroul merge în puterea nopţii la mijlocaşul Clip şi-l roagă să-i dea şi lui măcar o viţică pentru ca, a doua zi, la înscriere, să poată merge şi el cu ceva. Cum Clip e de acord, pe drumul către casă, Cocoran are următorul dialog cu viţica:
„— … hai, viţică, hai… hai la bădiţa Cocoran acasă… şi să vezi ce bine are să-ţi fie… să vezi cu ce bunătăţi am să te hrănesc pînă mîine dimineaţă! Dac-ai fi copil ţi-aş aduce acadele… turtă dulce.. brînză de iepure…
Viţica se trase înapoi, cît se trase, dar se îmblînzi auzindu-i glasul bun, mergea repede alături de dînsul.
— Ai supt-o destul pe maică-ta, Floricică! E bătrînă, las-o să se hodinească, n-o mai chinui! Am să te duc între viţei mulţi… mulţi… ai să sburzi zi şi noapte! Şi cînd îi fi tu mare, Floreano, ai să ai altă viaţă! Maică-ta a fost roabă, rămîne roabă… tu n-ai să cunoşti jugul, nici sfîrcul biciului! Ai să faci un grumaz frumos, ca să crape de ciudă viţicele chiaburilor, cele de-o samă cu tine! Ai să fii pieptănată în fiecare dimineaţă ca o fată mare… să vezi! Şi-apoi, n-au voie să te bată! Am să grăiesc cu Ţupei, care-i mai mare peste grajd, să se poarte bine!“ (Eusebiu Camilar, „Temelia“, E.P.L.A., Bucureşti, 1950.)
Sub semnul efortului de a impune o morală de o severitate extremă, în care omenescul nu-şi are locul, apare o întreagă literatură a sentimentelor de tip nou. Între aceste sentimente, pe care scriitorul trebuie să le aducă în literatură, dragostea ocupă unul dintre principalele locuri. Nenumărate studii şi articole semnalează entuziast în creaţia literar-artistică prezenţa unei noi relaţii între bărbat şi femeie:
„În cadrul luptei pentru făurirea socialismului se schimbă şi relaţiile dintre bărbat şi femeie.
Sentimentul iubirii nu mai conţine în el orgoliul înrăit de mascul, egoismul şi interesul material predicat de morala burgheză. El este încercat de pe culmile superiorităţii morale a omului socialist. Poezia lui Ben Corlaciu «Cîntec de primăvară» are ca temă tot lupta pentru Plan, dar originalitatea concepţiei poetului stă în îmbinarea temei muncii pentru Plan cu dragostea plină şi sănătoasă pentru o altă realitate concretă a vieţii: femeia“ (Andronica Popescu, „Planul de stat în literatură“, Viaţa românească nr. 1, ianuarie 1950).
O relaţie de tip nou între bărbat şi femeie propune nuvela „Într-o fabrică de cherestea“, de Gheorghe Ionescu, premiată cu premiul II la Concursul Ministerului Artelor şi publicată în Contemporanul din 6 februarie 1949. Toader Cumpănă şi Maria Hoştinar, muncitori la o fabrică de cherestea, se cunosc încă din vremea burghezo-moşierimii. Erou şovăielnic, din faimoasa categorie a celor care nu s-au „dumirit” încă, Toader se caracterizează printr-un orgoliu de mascul de tip burghez. Spre disperarea Mariei, de exemplu, deşi ea ar vrea să pună la cale o acţiune de protest împotriva patronului şi a administratorului, Toader nu ştie altceva decît să-i facă cu ochiul:
„Ea ar fi vrut să pună la cale o răzbunare straşnică, să se sfătuiască cu Toader ce-i de făcut ca patronul şi administratorul să nu-şi mai bată joc de muncitori, dar el nu ştiu decît s-o ciupească, să glumească, sau să-i facă cu ochiul cînd trecea ea cu lada de rumeguş pe lîngă dînsul“.
După Naţionalizare, Maria e promovată spectaculos: de la căratul rumeguşului, la gater, ca ajutoare. Ca şi pe vremea burghezo-moşierimii, în timp ce lui Toader îi umblă mintea doar la amor, Maria rămîne o muncitoare exemplară. Respectînd normele tipicităţii în proză, ea se preocupă numai şi numai de perfecţionarea profesională:
„Pe atunci Toader lucra în echipa de noapte, iar ea în cea de zi. Se vedeau rar. El o fixa cîteodată aşa de pătrunzător, încît Maria roşea şi fugea repede mai departe. Îl plăcea pe Toader, dar gîndurile ei erau acum atît de concentrate asupra meseriei pe care se străduia s-o înveţe, încît nu lua în seamă bătăile inimii“.
De altfel, cea mai mare satisfacţie a fetei e în ziua cînd un bărbat, Nistor Creţu, îi strînge mîna nu ca unei femei, ci ca unei tovarăşe. Evenimentul are loc în ziua cînd Maria reuşeşte să mînuiască singură gaterul:
„Atunci i-a strîns mîna voiniceşte Nistor Creţu, maistrul de la gatere, şi ea simţit pentru întîi oară că un bărbat îţi poate strînge mîna – ţie, femeie – şi fără gînduri pătimaşe, ci numai aşa, din prietenie şi bucurie că te-ai arătat vrednică. Descoperirea aceasta a făcut-o să lucreze cu şi mai mult curaj şi să nu se mai sfiască a cere lămuriri tovarăşilor cînd nu înţelegea ceva din «Istoria Partidului» sau din vreun articol din «Scînteia»“.
Conflictul dintre Maria, muncitoare conştientă, şi Toader, muncitor încă nelămurit, e pînă la urmă inevitabil. În absenţa lui Toader, plecat la Cîmpulung pentru o operaţie, Maria lucrează singură pe gater şi înregistrează adevărate recorduri în producţie. Întors la locul de muncă, Toader nu se poate împăca cu ideea că o femeie lucrează atît de bine. Cum Maria îi e acum ajutoare, el nu-şi mai îndeplineşte norma exemplar, cuprins de ciuda că o femeie se descurcă bine la gater. E drept, această atitudine e întărîtată de uneltirile unui duşman de clasă, pendularistul Şapcă:
„Cu timpul, Maria lui Hoştinar îşi dădu seama cam care-i buba. Întîmplător îl auzi pe pendularistul Şapcă, un beţiv şi un leneş fără pereche, cum îl asmuţea pe Toader: «Măi, Toader, măi d’apoi cum te laşi tu călărit de o muiere? Eu, să fiu în locul tău…» Mai mult nu putu auzi, dar îl văzu pe Toader cum se îngălbeni la faţă şi cum asvîrli uneltele cu zăduf la pămînt“.
Sub influenţa acestuia şi mai clar sub cea a orgoliului bărbătesc, de tip burghez, Toader priveşte cu neîncredere ideea de întrecere socialistă:
„La şedinţa sindicală se organizară întrecerile socialiste. Nu toţi se luară la întrecere. Numai unii Toader Cumpănă se ghemui într-un colţ ca să rămîie cît mai neobservat. Ce-i trebuia lui întrecere? Dacă are să depăşească norma, are s-o depăşească şi fără întrecere. La salariu, tot acolo iasă.
Se uita cu neîncredere la circularistul Havreşciuc care, deşi ciung de o mînă, îşi lua angajamentul să-şi sporească productivitatea muncii cu 15% şi să reducă deşeurile cu 10 la sută.
O fată îşi lua angajamentul să deservească singură două circulare cu material provenit de la gatere, după ce se va fi aplicat inovaţia tovarăşului Grecu, cu valţurile pe care să lunece scîndurile mai uşor.
— Măi, da’ proastă-i! îşi spuse Toader. Cum are să poată căra atît amar de scînduri?“
Îndrăgostit lulea de Maria, el face tentativa de a o lua în braţe. Replica fetei e pe cît de promptă, pe atît de neaşteptată:
„Deodată el o cuprinse cu amîndouă mîinile şi încercă s-o sărute. Ea nu era surprinsă de gestul lui, dar îl respinse violent. Spuse scurt:
— Toader! Întîi să fii om, ş-apoi să te gîndeşti la mine.
Se desfăcu din braţele lui şi-l îndemnă din nou spre casă. El ezită.
— Marie, da’ ce, eu nu-s om?
— Nu eşti, măi Toader om, aşa cum te-aş vrea eu.
— Da’ tu cum m-ai vrea?
— Om. Să nu te întreacă nimeni. Ce, parcă Ilie Chiriluş îi mai priceput ca tine? Nu-i mai priceput, dar în muncă te întrece. Fiindcă nu-ţi dai interesul. Asta-i. Nicio ambiţie n-ai. Eu vreau ca tu să fi primu’ ntîi între toţi şi tu rămîi la coadă în fabrică.
Lui Toader Cumpănă i se umflară vinele la tîmple.
— Măi, fată, măi. Ce tot vorbeşti tu acolo? Ce are dragostea cu fabrica?
— Ei, iaca, are!!
— Dracu să te mai înţeleagă“.
Angajat pînă la urmă în întrecere socialistă cu Maria, Toader Cumpănă îşi ia inima în dinţi şi-i cere fetei sfatul. Cum aceasta i-l dă bucuroasă, eroul se transformă atît de tare încît finalul prozei ni-l surprinde în întrecere cu el însuşi:
„Toader băgă al 40-lea buştean în lucru şi ochii lui urmăreau minutarul ceasului de pe perete.
Astăzi m-am întrecut, Marie! Şopti el şi nu şoptea «astăzi te-am întrecut», deşi poate că o întrecuse. Cu adevărat asta era victoria, că se întrecuse pe sine. În fiecare mînuire a «stajerung-ului», parcă o vedea pe ea în faţa lui cum îi explicase cu creionul în mînă. Linia cea nouă de pe grafic, linia cea înaltă era mai înaltă decît celelalte. Şi parcă era cuvîntu’ Partidului, pe care-l simţea crescînd în el. Şi parcă era o scrisoare de dragoste către tovarăşa de la acelaşi grater din echipa de noapte, Maria…“.