Vlad Vlădescu, proprietarul celei mai frumoase case din sat, ce mai încolo şi încoace, palat în toată regula, a ajuns la sapă de lemn.
N-ar fi cine ştie, dacă, printre alte multe proprietăţi de care Vlad Vlădescu a vrut să scape, înainte de a se muta la Floreşti, într-un apartament de bloc, n-ar fi fost şi un leu, singura fiară sălbatică din ceea ce el şi-ar fi dorit să fie Grădina sa zoologică.
Aşadar, Vlad Vlădescu a donat comunei Vintileasa, cum scria actul depus la Primărie, „un leu (adică animalul, nu bancnota)“.
Primarul Sile Ciumbuşlea, s-a scărpinat în cap pomenindu-se cu donaţia.
S-a scărpinat de îngrozit ce era.
Legea administraţiei locale îl obliga să primească donaţia. Potrivit documentului, dacă un membru al comunităţii oferea ceva primăriei pe de-a moaca, pentru a încuraja pe alţi membri să facă la fel, se impunea nu numai ca donaţia să fie primită, dar și ca autorul donaţiei să se bucure de întreaga consideraţie a comunităţii.
Pe de altă parte, leul însemna cumplite bătăi de cap. Să-l cazezi, să-l îngrijeşti, să-l hrăneşti, să-l fereşti de tîmpiţii tentaţi să-l înjure de mamă sau să-i arunce în cuşcă bocanci vechi, jerpeliţi, să vadă dacă îi mănîncă.
De unde bani pentru aşa ceva?
Bugetul Primăriei era sărac. Îl susţinea ca să nu moară de inaniţie proprietarul unei firme de pereţi de nuiele, prosperă de cînd ţinutul era răvăşit de moda bordeielor pentru îmbogăţiţi, lansată la nivel central de o vedetă TV, care vedea, cu groază, că îmbătrîneşte.
Colac peste pupăză, tocmai se certase cu principala sursă de bani, preşedintele Consiliului judeţean, luîndu-se de la fusta ospătăriţei care-i servea la motelul Kilometrul 0 al burţii. El zisese, mai în glumă, mai în serios, că poartă o fustă pînă la cur. Preşedintele Consiliului judeţean, despre care aflase el mai tîrziu că e căzut în limbă după ospătăriţă, îl contrazise veninos, alb la faţă, că nu-i adevărat, ospătăriţa n-are cur, ci funduleţ. Şi uite aşa se luară la harţă, sfîrşind prin a se ameninţa reciproc. Preşedintele că n-o să mai vadă un sfanţ de la Consiliul Judeţean, el, c-o să-l dea în gît pe preşedinte.
Oftînd din greu, Sile Ciumbuşlea luă leul în primire cu toate actele cerute de lege – proces verbal de cedare-primire, certificat medical despre starea fizică şi psihică,, transcrierea autentificată la notariat a declaraţiilor animalului, sub jurămînt, că e de acord să treacă sub jurisdicţia Primăriei.
Leului i se amenajă, în regim de urgenţă, un ţarc pe terenul viran din spatele primăriei.
Locul fusese special ales de primar.
Nu de dragul leului , ci de dragul terenului.
Pe teren puseseră ochii mulţi investitori imobiliari. Vintileasa, aflată la mică distanţă de capitala de judeţ avea, printre altele şi avantajul de a fi la începutul Munţilor. Orăşeanul îmbogăţit se putea oricînd lăuda că are vilă la Munte, prin asta înţelegîndu-se comuna păstorită de primarul Sile Ciumbuşlea.
Un teren pe care se afla un leu, animal dintr-o specie pe cale de dispariţie şi, prin asta, protejat de o salbă de ONG-uri, costa înzecit faţă de un teren pe care nu creştea decît iarbă.
Leului i se repartiza terenul din spatele primăriei şi pentru ca Sile Ciumbuşlea să ceară pe metru pătrat de zeci de ori mai mult decît preţul real, jumătate din sumă intrînd în buzunarele lui.
Mîndrului animal i se croi o cuşcă încăpătoare. Deasupra uşii, o tăbliţă trîmbiţa că e vorba de o donaţie a unui om de bine. Sub precizare, primarul scrise cu mîna lui, Mulţumiri! şi se iscăli, avînd grijă ca iscălitura să iasă înflorită artistic.
De leu primi dispoziţie să se ocupe ţaţa Varvara – femeia de serviciu a primăriei, moştenită de fiecare regim, pe rînd, de la sfatul popular înainte de a deveni Consiliul local. Taţei Varvara îi e frică să-i dea de mîncare şi, în plus, îi e nu ştiu cum să-l hrănească pe animal în timp ce în lume, la un moment o dată, moare de foame un copil.
Nu de asta se prăpădi însă leul, ci de altceva, mult mai grav.
Nu-i mai dădu nimeni atenţie dintre cei care treceau în sus şi-n jos pe uliţa care ducea, luînd-o pe lîngă primărie, din şosea, în islazul comunal.
Nici măcar boii, întorşi de pe islaz, nu mai tresăreau cînd treceau pe lîngă gardul dincolo de care se perpelea leul.
Leul se hrănește, indiscutabil, și din orgoliu de a fi regele animalelor. . Acum, leul din Vintileasa era coborît ca importanță la rangul de găină și aceea neouătoare. Explicabil de ce el muri după un timp.