„Sunt nu numai ziarist, ci și prozator, eseist, istoric, reporter de călătorie.” (Ion Cristoiu)

„Lazăr de la Rusca” de Dan Deșliu sau cîntarea plutonului de execuție

(Din Istoria literaturii proletcultiste, în pregătire pentru tipar)
Intrată în legendă la scurt timp după apariţie (în Contemporanul din 12 august 1949), Mihai Beniuc va publica în pagina întîi o scrisoare deschisă autorului, inclusă în toate bilanţurile consacrate noii literaturi, devenită obiect de studiu prin manuale, balada „Lazăr de la Rusca“, de Dan Deşliu, nu e o simplă versificare a unui caz real, înfăţişat pe larg de întreaga presă. Dacă punem între paranteze faptul din viaţă, poezia ni se înfăţişează ca un text tipic dedicat acţiunii violente a duşmanului de clasă, stăpînit de ură. Plecînd de la un amănunt real – Lazăr Cernescu e cîntăreţ cu lăuta şi propagandist, – Dan Deşliu conferă eroului puterea unui simbol mai larg decît cel al activistului de partid. În literatura consacrată luptei de clasă, victimele uneltirilor, inclusiv ale celor criminale, conduc sau participă la îndeplinirea unui fapt anume într-un loc anume:
De la introducerea agriculturii mecanizate pînă la înfiinţarea unei Gospodării Agricole Colective.

Lazăr de la Rusca cîntă şi vorbeşte despre vremurile noi, pentru a-i convinge pe ţărani de superioritatea noului regim. Pentru a sublinia caracterul mişelesc al duşmanului de clasă, autorul ţine să arate că acesta ucide un cîntăreţ şi un om al Cuvîntului, un personaj aparent mai puţin important în construirea viieţii noi. Insistînd pe notele de propagandist, Dan Deşliu întreprinde o pledoarie subtilă pentru importanţa propagandistului şi, prin asta, a scriitorului, identificat cu propagandistul în construirea vieţii noi. Această importanţă e dată tocmai de ura stîrnită duşmanului de clasă, ură împinsă pînă la asasinat:

„În dunga Banatului,
pe cărarea muntelui,
în drumul oierilor,
la crucea pădurilor,
umblă către Rusca-n jos
om voinic şi luminos.
Se-ntoarce Lazăr acasă
în zori de ziuă tomnoasă
pe potică lunecoasă.
Vine sprinten, sprintenel
cu mămuca după el.
Fost-a Lazăr şi-a umblat
cu lăuta de cîntat,
a cîntat, a ghersuit,
prietenii i-a veselit,
că el cu arcuşul lui
îs lumina satului,
zîmbetul norodului
şi junghiul ciaburului.
Struna lui mlădie cînt
şi de iarba din pămînt
şi de foşnetul din pom
şi de dragostea din om
şi de rouă şi de zloată,
Lazăr cîntă-n glas de strună
calea nouă, viaţa bună:
soare-n suflet şi-n ogoare
ţărănimii truditoare,
celor harnici fericire
şi chiaburilor pieire.
Vorba, struna, zări deschid
luminate de partid:
«Din măruntele ogoare
să-ntărim ogorul mare!
În dreptate să muncim
şi cu ţara să-nflorim!»“

Dușmanul de clasă urăște cîntărețul

De regulă, chiaburii se umplu de ură la perspectiva unei întovărăşiri, a unui GAC, ba chiar şi a unui cămin cultural pe cale să fie înființat în satul lor. Reacţia e într-un fel verosimilă psihologic. Orice întreprindere de acest fel le afectează interesele. În Lazăr de la Rusca însă, duşmanul de clasă îl urăşte pe Lazăr pentru simplu motiv că acesta cîntă:

„Rîde inima-n popor,
că doar Lazăr e de-al lor
nevoiaş şi muncitor.
În chiaburi fiere se strînge,
se chirceşte şi se frînge,
cere moarte, cere sînge“.
„Prins între duşmani“, „spre sălaşu lui Găman“, „cu mîinile goale“, Lazăr de la Rusca repetă, într-un context diferit, reacţia comuniştilor din ilegalitate în faţa agenţilor Siguranţei, a judecătorilor şi chiar şi a celor din plutonul de execuţie. Adăugînd portretul violent făcut celor care-l prind pe Lazăr, sesizăm ambiţia lui Dan Deşliu de a concretiza teza de propagandă şi agitaţie potrivit căreia duşmanul de azi nu-i altceva decît o reeditare a duşmanului din trecut, faţă de care comunistul de azi trebuie să adopte poziţia comunistului de ieri, din ilegalitate:
Şase împrejur rotesc,
îl lovesc, îl suduiesc,
şase vipere de stei,
cu ochi de cucută grei,
şase rînjete nătînge
îmbăloşate de sînge.
Frînt în ghionţi, zdrobit de şele,
Lazăr strînge din măsele.
Dar cu para ochilor
arde ochii răilor;
răii-n faţă nu-l privesc,
faţa hîdă şi-o feresc
încruntată şi năucă –
îl smucesc şi dau să-l ducă.
«Alei, răilor, alei,
strigă Lazăr spre mişei,
slabă vi-i tăria, slabă,
nici cît jumătate boabă,
nici cît fir, nici cît grăunte,
dar a noastră-i cît un munte:
Noi cu ţara, cu norodul,
voi cu pulberea şi glodul!
Noi cu oamenii cei buni,
voi cu lupii-n văgăuni!»
Duşmanii cînd auzea
şi mai crîncen îl izbea,
şi mai aprig îl trăgea
şi Lazăr încă striga:
«Alei, neam de chiaburoi,
noi sîntem ăi tari, nu voi!
Ura toată strînsă stivă
de ne-aţi pune-o dimpotrivă,
tot vom face unul mare
din măruntele ogoare.
Că poporul dacă vrea
nu-l opreşte nimenea!
Cine cearcă să-i stea-n cale
cade făr-să se mai scoale!
Şi dacă m-oi duce eu
vin o sută-n locul meu,
că multe inimi aţi rupt
şi mult sînge aţi mai supt!
Tovarăşii s-or scula,
pe voi greu v-or judeca,
pe mine m-or răzbuna!
Că tovarăşi mi-s destui,
mulţi ca holda cîmpului,
ca spuma şipotului
şi stelele cerului!»
Haita-n ţarcuri îl smucea,
cu picioarele-l călca,
Lazăr de-abia mai sufla:
«Nu scăpaţi voi cu omor
de dreptatea din popor!
Nu-i în munte miez de piatră
să v-ascundă de răsplată!
Voi pe mine mi-ţi puşca
da’ nu şi credinţa mea!»
Tîlharii îl tîrnuiesc,
prin pietroaie îl tîrăsc,
el icneşte, suflă greu,
ei îl duc şi-l duc mereu…“

Eroul se gîndește la Uniunea Sovietică

Lazăr e dus „sus la munte, hăt în sus,/ la loc negru şi ascuns“. Deşi n-are nici o îndoială că-l aşteaptă sfîrşitul, eroul se gîndeşte nu atît la familia pe care n-o va mai întîlni niciodată, cît la faptul că nu va apuca să vadă transpusă în RPR viaţa nouă din Uniunea Sovietică:

„mări, haita poposea
şi de grabă sfătuia
şi Lazăr aşa gîndea:
«Lazăre, ţi s-a sfîrşit
cît ai avut de trăit!
N-ai să mai zăreşti nicicînd
Rusca-n vale fumegînd,
nici copila, nici muierea,
nici lumina cu vederea…
Dar alt gînd acum te doare,
dintre toată ăl mai tare:
Acolo la tine-acasă,
şade o carte pe masă
între azimă şi blid,
dăruită de partid.
Cartea unde-ai slovenit
cum şi cînd s-a făurit
Ţara Muncii ce-a-nflorit
acolo la Răsărit…
Cartea ceea cea mai dragă
fraţilor din lumea-ntreagă,
cartea unde-ai învăţat
cum să lupţi înverşunat
împotriva răilor,
pentru-ai tăi, pentru popor.
Cartea unde orice rînd
luminează sîngerînd
şi-n orice slovă din toate
inimă de om viu bate:
armă, flamură şi zid,
Cartea Marelui Partid*“.
(Asteriscul, pus de autor în text, trimite la o notă de subsol, care precizează:
„* Este vorba de Istoria Partidului Comunist (b) al Uniunii Sovietice, cartea pe care tocmai o citea Lazăr Cernescu în vremea cînd a fost asasinat. ”
… A rămas deschis-acasă
cartea ceea luminoasă,
tocma-n locul unde scrie
cu slove de hărnicie
cum crescu ogorul mare
din măruntele ogoare…
Şi te doare că nu stăi
să zăreşti cu ochii tăi
împlinirea scrisă-n foi
făptuită şi la noi…“.

Amărăciunea e rapid spulberată de gîndul că realităţile noi, construite în viitor, vor avea la temelie şi sacrificiul său, consemnat de Istoria luptei revoluţionare:

Dar tu ştii – şi crîncen ştii:
«Va fi, Lazăre, va fi!
Iar în cartea care-acum
îşi plineşte asprul drum,
cartea noastră, cartea vie,
ce poporul nost’ o scrie,
ai să fii şi tu un rînd
cu lumină sîngerînd
şi-ntr-o slovă dintre toate
inima mereu ţi-a bate!»“

Membrii „haitei“, cum îi zice poetul, n-au însă curajul să-l ucidă pe Lazăr. Se tem de pedeapsa Poporului. Momentul e plasat dinadins în text, pentru a fi subliniate încă o dată loviturile date chiaburimii de Partidul Comunist:

„Un’ pe altul îndemna,
niciunul nu cuteza,
spaima-n ei se-mbîrliga:
«… De l-om prăpădi apoi
s-alege prafu de noi!
Se ridică ăi din vale
care tot ne dau tîrcoale
şi s-aburcă pînă-ncoace
şi atunci ce ne-om mai face?
Ori ne ferecă-n zăvoare,
ori ne stinge de sub soare…
Tot aşa se tîrguia
pînă ce se ridica
fruntea haitei şi zbiera:
— «D-aoleu, capete seci,
d-alei, corbilor zevzeci!
Că d-abia l-am apucat
Şi vreţi să-l lăsăm scăpat?

V-aţi zărghit, ori aţi uitat
ce tărie ni s-a luat
nouă, bogătanilor,
ce-aveam strunga banilor,
nouă care-amar de ani
am strîns belşugul morman!
Ăştia cu partidu lor
cu puterea din popor,
ne-au topit, ne-au frînt de vlagă,
chiaburimea-a mas beteagă!
Ce-mi tot staţi şi vă gîndiţi?
Hai pe el şi-l hăcuiţi!»“

Banda a fost prinsă, nu fără dificultăţi, de Armată. Poetul se mulţumeşte să consemneze asta în doar cîteva versuri, grăbit să acorde maselor populare rolul decisiv în pedepsirea duşmanului de clasă:

„Vine iarna, iarna trece,
Lazăr tot aşa petrece.
Nime urma nu-i afla,
nime locu nu-i ştia…
Dar pe coasta muntelui,
armata poporului,
străjerii dreptăţilor,
umblă-n calea hoţilor.
Şi mi-i cetluiesc în fiare
şi-i aşează sub zăvoare.
Cad tîlharii seceraţi,
ca omida din copaci,
ca pleava de sub îmblaci!
Şi ostaşii cum căta,
la peşteră ajungea
şi pe Lazăr mi-l afla.
Vestea bine nu răzbea,
că din valea din Rusca
norodul se ridica
cu furcoaie, cu topoare,
cu coase steclind în soare,
cu bîte şi cu securi
şi pornea peste păduri
după haita de chiaburi,
după fiarele turbate
prigonite de dreptate.
Brazi înalţi păreau că sînt,
brazi suind cu pleata-n vînt,
pe costişa munţilor
oastea marelui popor.
Ei simţeau cum îi frămîntă
ura mare, ura sfîntă
şi rîvneau răsplată dreaptă
după lege, după faptă!
Vuiau munţii de mînie,
vuia peştera pustie,
vuia codrul cu izvorul
şi vuia, vuia poporul“.

Acțiunea organelor de stat e împinsă în plan secund

Deosebirea faţă de reportajul Lazăr Cernescu, ţăran sărac de Petru Dumitriu şi faţă de corespondenţele din Scînteia sare în ochi. Din nevoia de a potenţa teza pedepsei administrate ucigaşilor ca dînd curs voinţei populare, autorul împinge în plan secund acţiunea organelor de stat pentru a lăsa loc „oastei marelui popor“.
Sub acelaşi semn, un fapt real – adunările populare şi scrisorile oamenilor muncii – îşi găseşte expresia lirică într-o viziune panoramică asupra teritoriului naţional:

„Ţara-ntreagă, ţara toată
Freamătă înverşunată.
Ţara cere plată dreaptă
după lege, după faptă:

— «Noi, care iubim lumina
noi, care urîm neghina,
noi, minerii minelor
vrem moartea jivinelor!»

— «Noi, strungarii, ajustorii,
cazangii şi sudorii,
toţi de-aici, de la „Vulcan“,
aflînd faptă de duşmani
cerem să-i sfîrşiţi sub flintă,
pumnul nostru greu să-l simtă!
Patria noastră iubită
fie straşnic străjuită!».

— «Noi, ţăranii muncitori
Din Rusca, de la omor,
Stăruim aci, pe carte,
moartea s-o plătiţi cu moarte!»

— «Eu Călina lui, vădană,
eu Măriuca lui, orfană,
eu Iconia, sărmană,
noi cu lacrimă fierbinte
cerem dinte pentru dinte!»

Şi din toate părţile
vin puhoaie cărţile,
tot norodul truditor
moarte vrea pentru omor.
A-nălţat duşmanu ghiara
să lovească munca, ţara
şi poporul, ţara toată
cere pentru cîini răsplată.
Cere dreaptă răzbunare,
să răsune peste zare:
— Cine spre popor cutează
va pieri! Ţara veghează!“

Instinctul de scriitor ar fi trebuit să-l oprească pe Dan Deşliu la momentul asasinării lui Lazăr Cernescu. Nu ştim dacă poetul şi-a pierdut acest instinct cînd a scris Lazăr de la Rusca sau dacă factori politico-administrativi l-au obligat să respecte schema pedepsei exemplare primite de duşmanul de clasă pentru uneltirile sale. Sigur e că partea despre adunări şi scrisori, dar, mai ales, cea dedicată execuţiei, sînt de prisos în poem, ba chiar riscă să aibă un efect invers celui scontat. Indiferent de crimele comise, cinci oameni aflaţi în faţa plutonului de execuţie nu mai au nevoie de invective pentru a se exprima partinitatea poetului. Condamnarea la moarte e suficientă. Dan Deşliu însă îşi asumă riscul de a transcrie liric execuţia din 17 iulie 1949 a celor cinci, sancţionaţi cu pedeapsa capitală:

„Zori de ziuă. Ploaia bate.
Undeva lîngă cetate
zid dărăpănat de ani
cuib de guşteri şi guzgani,
loc de linişte pustie
înnecată-n bălărie.
Lîngă zid, cinci fiare-aşteaptă
răsplătirea, plata dreaptă.
Flinta zăngăne, se-ncarcă,
spaimă neagră îi încearcă!
Şi deodată le năzare
Lazăr cel de pe cărare:
ochii lui ţintesc cumpliţi,
ochi de puşcă oţeliţi!
Glasul lui detună, tună,
glasul flintelor răsună!
Haita urlă, şerpii mor
sub osîndă de popor!
Şi-n clipita de pe urmă,
Cînd striviţi ţărîna scurmă,
simt cum urcă peste ei,
peste stîrvuri de mişei,
paşi voinici răzbind spre soare,
paşii lumii muncitoare!
Şi spre zarea lumii noi,
peste haite şi strigoi,
urcă ţara-n zvon fierbinte –
cu partidul înainte“.

Ca și comuniștii în ilegalitate

Poemul lasă să se ghicească ambiţia lui Dan Deşliu de a face din Lazăr Cernescu un erou din prezent al luptei împotriva duşmanului, corespondent, prin multe date, cu eroii comunişti ai luptei împotriva Siguranţei şi statului burghezo-moşieresc.
Scrierile despre eroismul comuniştilor în ilegalitate conţineau în chip obligatoriu un final astfel conceput încît să concretizeze teza potrivit căreia sacrificiul eroului n-a fost zadarnic.
Nu altfel procedează Dan Deşliu cu Lazăr de la Rusca.
Dorit optimist, finalul ne dezvăluie o ţară care obţine noi victorii în construirea vieţii socialiste, aşa cum de altfel şi-a dorit Lazăr de la Rusca:

„În josul Banatului,
la poalele muntelui,
în pragul pădurilor,
la vadul oierilor
se leagănă holdele,
se pîrguie roadele,
şopotesc frunzarele
şi rodesc ogoarele.
Fapta încolţeşte, creşte,
visul vechi se împlineşte,
creşte ura în popor,
în tot omul muncitor,
pentru crunţii bogătani
hoţi de viaţă, cîni jăcmani!
Ura creşte de cucută
pentru cei ce stau s-asmută
haite de jivini turbate
peste lege şi dreptate,
să zugrume cîntecul
ca să-şi umple pîntecul,
să ucidă bucuria
ca să-şi lăfăie moşia
şi să fure omului
munca şi sîngele lui.
Că doar patria-i norodul
care îşi trudeşte rodul,
nu chiaburii, lighioaie
care umblă s-o jupoaie,
s-o trădeze şi s-o vîndă
corbilor ce stau la pîndă!
Creşte tare, creşte zid
Dragostea pentru partid
care-ndrumă, care-nvaţă
pentru Pace, pentru Viaţă.
Şi-n sudoarea muncilor,
în rîsetul pruncilor,
în şoapta frunzarelor
în plinul şiştarelor,
în clocotul tinereţii,
în toată lumina vieţii
ce din mustul trudei creşte,
Lazăr e, Lazăr zîmbeşte…
Gîndul lui răsună iarăşi
în cuvîntul de tovarăş
şi credinţa vieţii lui
e-n fapta partidului,
în lupta norodului
cu răii pămîntului.
Şi de-or cuteza cîndva
răii de oriundeva,
spre popor să-ntindă flinte,
vor pieri! Să ţină minte!“