La întoarcerea de la Stalingrad, mersul biletelor de avion ne-au obligat, pe mine şi pe Florian Bichir, să facem un popas de o jumătate de zi la Moscova. Am ajuns de la Stalingrad pe Şeremetievo, după-amiază. Pînă la ambasadă am făcut un drum cu ambuteiaje enorme (deși sînt autostrăzi cu șase benzi pe sens!), preţ de vreo oră şi ceva, trecînd pe lîngă malluri uriașe (unde poți cumpăra orice, de la periuțe de dinți pînă la elicoptere). Ne-a primit la aeroport Ilie Schipor, pe care-l ştiu din cartea scoasă în 1995 împreună cu Florin Constantiniu Trecerea Nistrului, 1941 drept un neobosit căutător de documente. Împreună cu el am dat, în timpul rămas pînă la miezul nopții, o raită prin Capitala Imperiului Rus.
Pe drum, Ilies Schifor ne-a arătat banda de urgență, pe care nu îndrăznește nimeni s-o ia, chiar dacă mașinile sînt una după alta pe sens, preț de cîțiva kilometri.
Florian Bichir era întîia oară la Moscova şi, fireşte, în Rusia.
Eu mai fusesem de cîteva ori.
Înainte şi după 1989.
Ultima oară, în 2003, călătorisem ca membru al echipei de presă invitate de Ion Iliescu să-l însoţească la semnarea Tratatului româno-rus. Cu prilejul semnării s-a înfiinţat o Comisie româno-rusă privind Tezaurul. La ambasada României de la Moscova, sîmbătă, 30 septembrie 2017, l-am întîlnit pe acad. Ioan Aurel Pop, venit să pregătească următoarea rundă de discuţii. Au trecut 14 ani de la înființarea Comisiei. Nu s-a mişcat nimic în materie de Tezaur. Vor mai trece 100 de ani. Nu văd cum s-ar putea întîmpla ceva şi în această sută de ani. Și nu pentru că distinșii noștri istorici n-ar avea argumente privind dreptul nostru de a-l primi înapoi, ci pentru că România n-are argumentele SUA ca să-i convingă pe ruși.
Chestiunea Tezaurului e demult o temă de trăncăneală politrucă.
Deși știm că Tezaurul (sau cea mai rămas din el, pentru că în două rînduri rușii ne-au dat cîte ceva) nu-l vom primi nici dacă se destramă Federația Rusă, noi invocăm mereu acest litigiu, prefăcîndu-ne că-l luăm în serios.
Dată fiind condiţia lui Florian Bichir (cea de novice în materie de Rusia), am poposit în Piaţa Roşie, am aruncat o privire pe la GUM, am intrat în Capela Ivoron de lîngă Poarta Reînvierii, unde am pus şi eu o lumînare, iar Florian Bichir şi-a cumpărat o cruciuliţă. Am vrut să mergem să vedem Lublianka, dar am renunţat: Era prea tîrziu. Ne-am suit în metrou din Piața Roșie pînă la Kievskaia, şi de aici, cu troleibuzul am ajuns pînă la ambasadă. Faţă de călătoriile anterioare, am avut uriaşul avantaj al mersului împreună cu Ilie Schipor. Un ghid dublat de un cunoscător al Rusiei de azi şi dintotdeauna.
Din călătoriile anterioare am scos un lung reportaj intitulat La Moscova! La Moscova!, publicat în volumul În vestă printre fracuri, din seria Lumea văzută de un român rupt în fund.
Tot în această serie, într-un alt volum Prin dormitoarele Casei Albe, am publicat Forţele armate corale ale URSS, Cozile imperiale de la Moscova.
Ar trebui să aştept o altă vizită care, adăugată acesteia, ar asigura materia pentru un nou reportaj. Cum însă nu prea văd la orizont o călătorie la Moscova, mă grăbesc să public însemnări din călătoria asta sub forma unor note scurte.
La GUM ești controlat de arme
Într-un reportaj mai vechi, tipărit în seria Lumea văzută de un român rupt în fund, m-am referit la popasul meu din 2003, la GUM (Glavnîi Universalnîi Magazin), celebrul Magazin Universal din Piaţa Roşie. Celebrul și pentru c-a fost cîntat de Maiakovski.
Scriam atunci:
„Înainte de 1989, am fost la celebrul GUM, magazinul intrat în istoria literaturii graţie lui Maiakovski. După ce şi-ar fi cumpărat vreo pereche de galoşi, poetul s-a simţit atît de bine în ei, încît a trîntit un adevărat imn hardurghiei din Piaţa Roşie. Comunismul s-a prăbuşit. Nu însă şi GUM-ul. Asemenea Kremlinului, Pieţei Roşii, chiar şi Mausoleului leninist, el a rămas în picioare. Adaptîndu-se noilor vremuri. Înainte, GUM-ul se remarca prin forfota unei mulţimi venite să cumpere galoşi, samovara, pufoaice. Şi azi dai peste aceleaşi grămezi de oameni agitaţi. Ei cumpără acum parfumuri aduse de la Paris, blănuri de la Londra, aparatură electronică de la New York”.
Mai scriam atunci că preţurile de aici depăşeau nivelul de la care o iei la goană cu portofel cu tot. Un pix era o sută şi ceva de dolari. În Rusia tot ce e de firmă occidentală costă de te zvîntă. Pe Şeremetievo, la controlul antitero, mi-au luat tubul de spumă de ras. Ca să cumpăr unul am intrat în Magazinul Duty free de aeroport Interne.
Un tub costa 100 de dolari!
La mallul din Stalingrad am luat unul doar cu cîteva ruble.
Era aceeași marcă.
Scrisă însă în rusește.
După raita prin Piaţa Roşie, am intrat la GUM.
La intrare, trebuia să treci prin poarta de verificare a bagajelor.
De altfel și-n Piața Roșie intri doar prin anumite locuri, desemnate de baraje, sub privirile atente ale polițiștilor.
Cum noi n-aveam bagaje, poliţistul de lîngă aparat nu ne-a controlat.
GUM mi s-a părut acum mai cu sclipici occidental ca data trecută. După ce-am mîncat o îngheţată (la GUM!), am străbătut culoarul pînă la celălalt capăt. Ce mai încolo și încoace! Un lux înspăimîntător. Am întîlnit şi am fotografiat o secvenţă unică în felul ei, tipică Rusiei postcomuniste, definite prin ceea ce străinii numesc New russians:
Un ghiorţan care-şi făcea pantofii contracost, în timp ce el îşi verifica e-mailurile.
Din loc în loc, pe culoarul de la GUM, dai peste un soi de chioșc din lemn alb. Aici îți poți face pantofii. Ghiorțanul, ras pe la tîmple, gen killer din filmele dedicate capitalismului postcomunist, se uita în telefonul mobil, stînd pe un soi de tron. Un tînăr tuns normal, dintre cei care pe vremuri se mîndreau că sînt consomotiști, îi dădea pantoful drept cu cremă.
Mausoleul lui Lenin și bustul lui Stalin
Văzută dintr-o parte, Piaţa Roşie e o scenă imensă, cu Mausoleul lui Lenin în fundal şi Turnul Spaski şi Steaua Roşie (rămasă în vigoare şi după prăbuşirea Comunismului) în văzduh. „Bat orele în Turnul Spaski” – așa se intitula un faimos reportaj scris de Geo Bogza pe parcursul unei călătorii la Moscova, la vremea respectivă Mecca României. Vedeta turistică a Pieței și a Moscovei rămîne și acum, cînd imperialismul s-a dovedit groparul comunismului și nu invers, cum scria întemeietorul statului sovietic, Mausoleul lui Lenin.
De ce nu-l desființează Vladimir Putin, care se vrea continuator al Țarilor și nu al secretarilor generali? Mai întîi pentru că mausoleul e rentabil turistic. Străinii vin la Moscova și pentru a vedea, ca pe niște curiozități vestigiile URSS, așa cum merg la Roma ca să vadă vestigiile Imperiului Roman.
Mult mai important, Vladimir Putin crede că tot ce aparține trecutului rusesc trebuie respectat.
Dacă întrebi un polițist unde e bustul lui Stalin de lîngă Mausoleu, acesta îți va răspunde: Acolo unde sînt flori depuse.
La 5 martie 2015, în Piața Roșie a fost instalat – din inițiativa Uniunii Ofițerilor Sovietici şi cu aprobarea lui Vladimir Putin – un bust al lui Stalin.
Istoria bustului dă seamă de atenția acordată de Putin opiniei publice. Un sondaj (profesionist, nu precum cele românești) a arătat că vreo 5% din ruși îl admiră pe Stalin. Acestora trebuia să li se dea satisfacție. S-a găsit imediat organizația Uniunea Ofițerilor Sovietici. Acesteia i s-a sugerat să se bată pentru un bust al lui Stalin în Piața Roșie. Și s-a bătut. Au făcut rost de bani. De la oligarhii ruși, firește. Au cerut Primăriei aprobare pentru punerea bustului și au obținut-o.
Așa s-a ivit în Piața Roșie un nou obiectiv turistic:
Bustul lui Stalin.
În Piaţa Roşie şi în împrejurimi ai şansa să te tragi în poză alături de Ţar, Stalin, Lenin, Engels, aristocrate de la Curtea Ţarului.
În fața muzeului municipal, stau de vorbă, în chip imposibil, trei personaje: Lenin, care fumează, Marx, care stă pe scaun, ca toți bătrînii, și țarul Nicolae al II-lea, care-și verifică SMS-urile de pe telefon.
Te poţi poza şi alături de Vladimir Putin.
Mai precis cu unul care seamănă izbitor cu Putin. De altfel, interpreți ai lui Putin sînt mai mulți. Se scot bani și din cultul turistic al lui Putin.
N-am îndrăznit să mă pozez cu Vladimir Putin. Costa de te rupea! M-am mulțumit să-l fotografiez pe șest.
Cîinele mîngîiat pe bot
Staţiile de metrou din Moscova merită văzute mai ceva ca Muzeul Luvru. În staţia Piaţa Roşie, construită în 1938, coloanele care despart cele două linii sînt marcate de statui întruchipînd tipurile simbol ale URS.
Printre acestea se găseşte şi Grănicerul cu cîinele.
Tradiţia spune că, mîngîind cîinele pe bot, îţi merge bine în ziua aia.
Am urmărit fascinat cum 9 din 10 călători, trecînd pe lîngă cîine, întindeau mîna şi-l mîngîiau pe bot.
În viteză.
Urcînd sau coborînd din metrou.
Printre statui se găseşte şi o colhoznică.
Nici sînii, nici şoldurile nu sînt albiţi.
Nici unui bărbat rus nu i-a trecut prin cap, din 1938, pînă acum, să pună mîna în chip deşucheat pe colhoznică.
Staţiile de metrou au rămas de pe vremea URSS cu picturi menite a înfăţişa propagandistic realităţile sovietice.
În staţia Kievskaia, de unde se urcă la Gara Kievskaia pentru trenurile de Kiev de altădată, o frescă uriașă vrea să ilustreze legătura dintre Război și Victorie.
În prima parte tabloul omagiul adus unui luptător în Marele Război.
După care vine bucuria vieţii de pace.
Peste tot în marile orașe din Europa, turistul ia cunoștință de straturile trecutului și prezentului. La Moscova, călătorul străin întîlnește și un strat intermediar:
Al Rusiei sovietice.
Și deși din mai toate cărțile și mai toate filmele, occidentalul află despre Teroarea stalinistă, totuși el vine la Moscova tocmai pentru vestigiile civilizației comuniste.