(Din Istoria literaturii proletcultiste, în pregătire pentru tipar)
În acelaşi timp, conceput ca un model de imitat, personajul pozitiv poartă în sine posibilitatea de a fi supus unor numeroase interdicţii, toate dependente de concepţia politică privind omul nou. Indiferent de înţelegerea raporturilor literaturii cu propaganda şi agitaţia, de sensurile conferite conceptului de tipic, personajul pozitiv, ca întrunire a unor trăsături moral-politice exemplare, urmează îndeaproape concepţia politică privind idealul de om nou. Schematismul personajelor pozitive ale perioadei 1947-1953 constă, înainte de toate, în sărăcia vieţii lor sufleteşti, în simplificarea personalităţii lor.
Reducerea tuturor preocupărilor la problemele producţiei e unul dintre aspectele acestui schematism.
Celebrul poem al Veronicăi Porumbacu, Tovarăşul Matei a primit Ordinul Muncii, dat drept model de operă literară nouă în anii 1947-1953, rivalizează cu un tratat ştiinţific despre funcţionarea termocentralelor. Eroul poemului, tovarăşul Matei, muncitor la o termocentrală, are insomnii pentru o problemă tehnică. Descrisă liric amănunţit, problema e atît de complicată încît singura soluţie de a o explica rămîne citarea masivă din operă. Iat-o, deci, prezentată de chiar personajul pozitiv:
„Nu. Hotărît nu-mi dă somnul de urmă.
— Pînza ta moale de ce nu mi-o ’ntinzi?
Gîndul, acelaşi, nopţi albe îmi scurmă
ţîşnind sub pleoape din mii de oglinzi
Neliniştea-mi fierbe şi azi în bulboane
şi azi în urechi îmi umblă ca’n scoc
pocnetul ţevii ce nu vrea deloc
să rămînă un ceas fără toane
Nu-i glumă, tovarăşi: şuvoi de lumină
curge-n oraş de la noi din uzină
şi iată o piedică vine taman
cînd aburu ’o ia spre cazan
Şuvoaiele curg din pre’ncălzitor
în pompe, într-o conductă
De-aici, întoarsă în rezervor
apa-i iar abur, în cerc iarăşi suptă
Dar cînd presiuni obsebite se’nfruntă
şi aburii calzi cu aburi mai calzi
în pompe şi ţevi din senin se întîmplă
jocul de aburi ce nu-mi dă răgaz
Defecţii, defecţii: grija, un scai e.
— Repede, unde-i furtunul?
c’o ţeavă cu poacăn, cînd apa n’o ’mbaie
aburu-o sparge, nebunul!“ (Veronica Porumbacu, Anii aceştia, ,E.S.P.L.A., Bucureşti, 1950).
Oricum, indiferent de gravitatea problemei – şi, din întregul poem se înţelege că e vorba, într-adevăr, de una extrem de gravă –, important e faptul că eroul, stînd sub puterea acestei preocupări de producţie, n-are somn, merge şi noaptea la uzină:
„Nu mai pot sta în cămaşă, cum sînt
mă scol.
’ncă e noapte? Uzina-i aproape
Am să mă duc – îmi spun scuturînd
solzi de nesomn arzîndu-mi sub pleoape“ (op. cit., pag. 34).
Această preocupare obsedantă nu rămîne fără rezultat în spaţiul activităţii profesionale. Într-o şedinţă de producţie, tovarăşul Matei, ironizat pentru pocnetul din pompe, propune următoarea soluţie: meşterirea unei ţevi prin care apa să curgă în rezervor direct, fără a mai trece prin pompe:
„Şi ’ncep… şi gîndul cu acul mă’mpunge:
Prin pompe cu pocăn de ce-ar mai da zor
apa înspre rezervor
cînd printr’o conductă mai scurtă-ar ajunge
de-a dreptul fără ocol?“
În paralel cu tovarăşul Matei, un alt muncitor, Pîrvuţoiu, se dovedeşte şi el preocupat de ţeava respectivă. În cele din urmă, cei doi îşi unesc puterile, fac ţeava, o prezintă inginerului şi, într-adevăr, lucrurile se rezolvă:
„Tovarăşul Strava şi el m-ajutase
Lui i-am dus ţeava s-o vadă, să spună;
noi – inima strînsă ca melcul în casă
Dar el, inginerul: «Băieţi, merge strun㻓
În nuvela Ion Lăscan s-a pus pe gînduri, de Petre Dragoş, Viaţa românească, nr. 1, ianuarie 1950, dăm peste aceeași preocupare copleşitoare pentru producţie, preocupare întinsă şi pe perioada nopţii. De data asta însă pentru o altă problemă:
„De sub sprîncenele încruntate privi ţintă în întuneric la bila mică, care îi apăruse în gînd. Un tarod era înfipt într-însa şi o filetă, învîrtindu-se încet. Da, dar de unde? Şi cine învîrtea tarodul? Cine, cine?“
O dată primit răspunsul, eroul încearcă o izbucnire de entuziasm specifică perioadei 1947-1953:
„Se uită la femeie care dormea întinsă alături de el şi vru s-o scutere, s-o îmbrăţişeze, să-i spună despre bila lui Moş Cotîrcă, despre mii de piuliţe, despre viaţa nouă, pe care el şi ceilalţi, cu miile lor de braţe şi gînduri, o vor zămisli…“.
Tînărul inginer Pangrati din Drum fără pulbere, de Petru Dumitriu, trece în ochii criticii drept personajul pozitiv al romanului. Anunţînd într-un fel capodopera Cronică de familie, prozatorul îl înfățișează pe erou îndrăgostit de Dona Vorvoreanu, tînăra femeie din burghezo-moşierimea pe cale de dispariţie.
Ars de ţelurile producţiei, Mihai Pangrati pleacă pe şantierul Canalului Dunăre-Marea Neagră.
Nu încape vorbă.
E îndrăgostit de Dona.
Venind la Bucureşti pentru treburi şantieristice, Mihai Pangrati o întîlneşte pe Dona. Scena se desfăşoară astfel:
„Şi-i povesti şedinţa de dimineaţă. Vorbind de ce se petrecuse în şedinţă, se însufleţi şi fără să bage de seamă, începu să-i istorisească Donei întreaga desfăşurare a lucrurilor.
— Mlaştini ca de-aici la Facultatea de Drept. Îţi închipui ce înseamnă asta pentru mijloacele încă primitive pe care le avem anul ăsta. Dar cum să bagi săpători şi căruţe acolo? Şi chiar maşinile – aş vrea să le vezi odată, draglinele cele mari o să te impresioneze – oricît de puternice, nu pot prididi pe terenul acela fără consistenţă. Problema era să-i dăm consistenţă terenului; dar cum? Ei, soluţia era foarte simplă, şi dacă şeful şantierului n’ar fi pus beţe în roate şi ar fi fost un om cu iniţiativă, acum mlaştina ar fi pe jumătate secată. Aşa, cel puţin l-am interesat pentru soluţia asta pe inginerul şef al Canalului şi pe Serafimov; ce om minunat e bătrînul Serafimov! Trebue să-ţi vorbesc despre el…“ (Petru Dumitriu, Drum fără pulbere, ESPLA, Bucureşti, 1951).
Reacţia tinerei femei?
„Deodată se opri. Dona căsca discret. Se plimba pe trotuarul neegalat din cărămizi pătrate, pe care se adunaseră nişte porumbei. Mihai Pangrati vorbi:
— Adevărul e că venisem să-ţi spun altceva. Cu totul altceva…
— Nu veniseşi să-mi vorbeşti despre şantier? întrebă Dona. Pangrati rîse:
— Nu; deşi m’aş bucura tare mult să te intereseze… totul ar fi altfel, atunci…
— Cum, dar mă interesează enorm, murmură Dona. Pangrati se întunecă uşor:
— Nu mai glumi aşa… Venisem să-ţi spun că m’am gîndit toată vremea la tine. Am aşteptat în fiecare zi să mă întorc ca să te văd. Lucram cît doi, ca să-mi creez faţă de mine însumi o justificare, ştii, – să-mi pot spune: ei, ai făcut treabă, acum meriţi s-o vezi pe Dona, o zi…
— Am devenit un premiu? întrebă Dona.
— Ar fi bine dac’ai putea lucra alături de mine… începu Pangrati.
— Nu, mulţumesc, zise Dona. “
Dona Vorvoreanu e gîndită de autor ca aparţinînd clasei burgheze. De altfel, printr-o veritabilă acrobaţie epică, Petru Dumitriu o face să colaboreze cu duşmanul de clasă de pe şantierul Canalului.
Reacţia Donei la precipitarea junelui Pangrati de a-i vorbi nu despre dragoste, ci despre problemele producţiei, e pusă de romancier pe seama esenţei de clasă a personajului.
Dovadă că aşa e rămîne prestaţia tinerei muncitoare Rada, cînd eroul şovăielnic Victoraş îi mărturiseşte că ar vrea să plece de pe şantier, dar nu-i dă inima, pentru că o iubeşte:
„— Vrei să pleci? Unde vrei să te duci? întrebă Rada, cu o uşoară tremurare în glas.
— Păi… răspunse Victoraş, şovăitor, nu-mi cam convine s’o iau din loc…
— Tu eşti muncitor conştient, sau ce eşti? Ai terminat cu ei sau nu? Eşti muncitor pe şantierul ăsta? Da? Atunci de ce fugi? Aici nu-i nevoie de oameni? N’ai auzit ce-a spus tovarăşul Maftei? Păi dacă fugi, eşti o curcă plouată, Victore, eşti un dezertor, Victore, eşti… eşti un nasol! încheie Rada şi ea foarte tulburată, şi cu glasul din ce în ce mai tremurat. Victoraş mormăi nemulţumit:
— Ce mă iei tu pe mine cu chestii politice… Eu nu de politică vreau să rămîn, deşteapto… Că eşti tu aici, de-aia vreau să rămîn!
— Ba să rămîi, că nu ţi-e frică de hoţii tăi de patroni! Şi să rămîi că rămîn alţii, care muncesc mai greu ca tine, şi muncitori mai vechi ca tine! Facem Canalul, ori nu-l facem? De-aia să rămîi!
— Ia nu mă prelucra aşa, mă… se împotrivi Victoraş mînios, şi o luă de braţ, strîngînd-o tare de tot.“
Se vede clar că Petru Dumitriu a născocit-o pe Rada ca o contrapondere de personaj pozitiv la personajul negativ Dona.
Prin raportare la omenesc, Dona e autentică, în timp ce Mihai Pangrati suferă de artificialitate. În avîntul de a crea un personaj pozitiv ca exemplu de urmat, autorul face din Pangrati o maşinărie de reacţii schematice.
După o lună de despărţire, în care el i-a scris epistole pline de referiri la producție, cei doi se întîlnesc din nou. De data asta eroul pozitiv nu-i mai vorbeşte femeii de care e îndrăgostit despre producţie, ci despre lupta de clasă:
„Cînd o zări de departe pe Dona, Pangrati simţi că-i bate inima mai tare, de fiecare dată se’ntîmpla aşa, şi-i era ruşine de această emoţie copilărească. Zîmbind, îi întinse amîndouă mîinile Donei; ea îl întrebă:
— Bună dimineaţa; ce mai faci?Pangrati se întunecă puţin la faţă. Începură să meargă alături.
— M’am gîndit toată vremea la tine, vorbi el. Ştii că nu putem continua aşa?
— Ce să continuăm?
— Să fim despărţiţi, să nu te văd decît odată la o lună de zile, în sfîrşit, tot. Nu putem continua. Trebue să te hotărăşti.
— Ultimatum, zise Dona.
— Nu, rugăminte; nu mai rezista aşa, răspunse Pangrati; destul sînt de chinuit de altele…
— Cum? Transportul de noroi nu te face fericit?Pangrati rîse cu voie bună:
— Ba da… transportul de noroi e foarte bine… Dar e vorba de alt noroi… Noroi omenesc…
— Ce anume? Administratorul poligam?
— Nu, zise Pangrati, şi se înnegură. Nu, ceva mult mai grav… Nu cred că mă înşel; la noi pe şantier sînt nişte tîlhari, lucrează pe ascuns, sabotează lucrul…
— De ce?
— Nu ştiu! Mă întreb şi eu… Poate din motive politice… duşmani ai regimului… Dar de ce tocmai pe şantierul nostru? Dracul să-i ia! Închipuie-ţi ce scenă: într’o noapte…Şi începu să-i povestească Donei întîmplarea cu Mateica.
— Ce să cred? Era lăudăroşenie de beţiv? Sau e într’adevăr un agent de-al lor, unul din oamenii aceia care lucrează în întuneric? Îţi dai seama ce’nseamnă pentru mine să dorm în fiecare noapte în aceeaşi odaie cu el? Ajung să-l visez noaptea! Şi nu mă pot hotărî să-i vorbesc lui Maftei despre asta… Maftei acesta, e o grădină de om; dar dac’ar afla că e ameninţat şantierul, cred că l-ar mînca pe Mateica de viu!“
Capodopera preocupării obsedante pentru producţie a personajelor rămîne însă Cetatea de foc a lui Mihail Davidoglu. În piesă, problemele locului de muncă sînt prezentate în fiecare clipă a vieţii personajelor, copleşesc prin intensitatea termenilor tehnici în care sînt dezbătute, excluzînd alte preocupări posibile. Cum acţiunea are în centru o familie muncitorească – Arjoca – e de aşteptat ca în viaţa personajelor discuţiile despre producţie să-şi găsească un anume loc. În Cetatea de foc, însă această prezenţă e sufocantă, inumană chiar. Ea constituie, de altfel, una dintre cauzele caducităţii piesei, scrise, totuşi, de un dramaturg talentat. Chestiunile locului de muncă intervin în cele mai neaşteptate momente, conferind scenelor un aer de pronunţată artificialitate. Eroul principal, Petru Arjoca, îşi sărbătoreşte cei 35 de ani de căsnicie. Bătrînul organizează un fel de sărbătoare familiară. În acest moment însă nu se discută decît despre furnal, sulf, oţelărie. Întors acasă de la uzină, Pavel Arjoca, fiul lui Petru Arjoca, se mulţumeşte să zică doar atît: „La mulţi ani tată, că aproape uitasem“ (M. Davidoglu, Teatru, E.S.P.L.A., 1953), ca să treacă imediat la problemele producţiei:
„Pe noi ne sugrumă suflul, şi ne ţine mult afînarea, dar dacă vom primi fonta cu procentul de sulf reglementar…“ (pag. 226).
Florica, fata lui Arjoca, e îndrăgostită de Pişto, prim topitor. Marica, nora lui Petru, îi spune:
„Mă întreb Florico, de ce nu te hotărăşti o dată, fiindcă să ştii: Pişto, e-un om bun“.
Florica îi răspunde:
„– Ştii, Maria, că de mîine zi intru pe macara jos, în hala de turnare. Asta în cinstea lui Primu Mai“.
Dominic, fiul lui Petru Arjoca, joacă şah cu Aaron Gherghei. Joacă şah şi vorbeşte astfel:
„Îmi place angajamentul tău, Aaron baci: să deschizi drum liber pentru cei ce construiesc socialismul. Noi construim socialismul“.
Singurul om normal din toată piesa e Petru Arjoca, personaj şovăielnic în accepţiunea autorului, cel plasat în text pentru a se transforma ulterior sub influenţa eroilor pozitivi. Majoritatea gesturilor şi replicilor sale sînt de un bun simţ remarcabil prin raportare la celelalte personaje. Din perspectiva lui Petru Arjoca, Cetatea de foc poate fi considerată o satiră a fanatismului siderurgic, avînd ca personaj pozitiv pe Pavel Arjoca. Semnificativă e în acest sens scena sărbătoririi celor 35 de ani de căsnicie. Evident, cu asemenea ocazii se ciocneşte un pahar şi, eventual, se rostesc toasturi. Aaron Gherghei, prieten al lui Arjoca, fost logodnic al Silviei, nevasta bătrînului, ridică paharul şi nu găseşte altceva să zică decît următoarele:
„Să ne trăieşti ani mulţi, Silvie. Noroc, Piter. Beau pentru sănătatea ta şi a casei tale şi ca să ne aduci de Primul Mai Drapelul Roşu de la Hunedoara, să fluture şi peste furnalele noastre, că destul a fîlfîit peste zidurile lor“.
Personaj şovăielnic în viziunea autorului, Petru Arjoca are următoarea reacţie firească:
„Arjoca (ia paharul de la gură): Să nu amesteci Primul Mai cu petrecerea casei noastre. Dacă vrei să închini, închină pentru mine, pentru sănătatea mea şi lasă întrecerea“.
Celălalt, însă, personaj pozitiv, nu se lasă:
„Aaron: Pentru tine şi pentru întrecere; pentru toţi tovarăşii care s-au pornit în întrecere.
Arjoca (varsă supărat conţinutul paharului): În casa mea să bei pentru mine“.
Aaron se face că nu observă gestul lui Pavel şi o ia din nou cu întrecerea:
„Noroc, Petre Arjoca! Închin pentru tine şi pentru toţi tovarăşii din toată ţara care se află în întrecere socialistă pentru primul Mai“.
Inginerul Iona, şeful sectorului siderurgic, vrea să-i facă o vizită bătrînului pentru a-l felicita în acest moment sărbătoresc. Iată ce-i spune însă Lucia, nora sa, personaj pozitiv:
„Rîde toată uzina de calitatea fontei şi dumneata, şeful sectorului siderurgic, faci vizite.
Iona: Ce pot să fac, Lucie?
Lucia: Ce fac şi eu. Să mai reciteşti tratatul despre sulf“.