(Din Istoria literaturii proletcultiste, în pregătire pentru tipar)
Sub influenţa concepţiei potrivit căreia omul nou se dedică total muncii, noul în relaţia de dragoste este înţeles în exclusivitate ca obsesie a producţiei. În consecinţă, îndeplinind exigenţa de a cultiva „mlădiţele noului“, creaţia perioadei 1947-1953 ne propune o iubire subordonată deplin şi definitiv realizării exemplare a planului. Lui Marin, eroul principal din „Liana“, schiţă publicată de Petre Dragoş în Scînteia din 22 mai 1948, strungar la un strung semi-automat, aflat în întrecere cu nea Jurcă, îi merge prost în această zi de luni, cînd gîndurile lui se întorc iar şi iar la sărutul de aseară, primul sărut din relaţia sa cu Liana, tovarăşa sa de muncă. Fără chef văzînd că Liana opreşte strungul şi se îndreaptă către vestiar, Marin îşi lasă baltă maşina, deşi nu făcuse decît 183 de şuruburi, şi se ia după visul vieții sale. Fata, Liana, e veselă:
Făcuse pînă acum 700 de piuliţe şi, întîlnindu-l, îi comunică hotărîrea de a face 1200.
Se transformă însă brusc cînd, întrebat, cu nevinovăţie, el cît face, Marin îi spune:
„Dracu’ ştie, n-am chef de lucru“
Reacţia fetei e promptă şi convingătoare:
„Fruntea ei albă se încreţi, sprîncenele se apropiară, de se uniră, umbrind ochii. Zîmbetul, pitit adeseori în colţul gurii, nu mai era nicăieri. În schimb, prin nări şi buze trecu un tremur mînios, dispreţuitor. Marin simţi deodată că Liana nu-l mai ştie, nu-l mai vede, că nu se mai gîndeşte la el, ci la norma lui neîndeplinită“.
Ba, mai mult, puternică, stăpînă pe sine, fată de tip nou, Liana nu izbucneşte în plîns, ci-i spune clar, categorică:
„Să-ţi fie ruşine. Te ştiam muncitor, nu puşlama“.
Şi pleacă.
În urmă-i, Marin are revelaţia situaţiei:
„Prin cele o mie două sute de piuliţe ea îi arăta că dragostea lor, coaptă aseară, o înaripează, o ridică. Iar el? Ruşine“.
Brusc transformat din cap pînă-n picioare eroul se aruncă într-o muncă turbată:
„Şuruburi tot mai multe, şuruburi bune.“
Lucrează ca pe o altă lume, complet pierdut în munca sa şi, la sunetul soneriei care anunţă sfîrşitul programului, cu fruntea îmbrobonată de sudoare, se apucă să numere şuruburile. E aproape sigur că n-a făcut mare lucru şi se gîndeşte ce-o să zică Partidul – s-a îndrăgostit şi nu-i mai pasă de normă! –, ce-o să zică Liana. Dar, victorie! A făcut 508 şuruburi. Iar Jurcă, tovarăşul său de făcut şuruburi, numai 466. Aflînd, Liana îi trimite din ochi o a doua sărutare.
Aceeaşi preocupare pentru realizarea planului se manifestă şi la întîlnirea dintre cei doi îndrăgostiţi din poezia „Chemare nouă“, de Corneliu Leu, Flacăra, 19 martie 1949. La început, eroul liric aşteaptă nerăbdător sosirea iubitei:
„Sboară
Asemenea vîntului ce poartă adierile nopţii
Asemenea gîndului meu nerăbdător te caută
Asemenea inimii“.
De ce o aşteptă poetul cu atîta înfrigurare?
„Aruncă-mi-te-n braţe şi spune-mi cu răsuflarea-ntretăiată
Că aţi depăşit norma cu optzeci la sută
Că i-aţi întrecut pe cei din grupa a treia
Şi pînă-n douăzeci daţi gata toată luna“.
Evident, nici el nu intenţionează să-i vorbească alte lucruri:
„Ţi-oi spune cu glasul şoptit ca fîşîitul strungului
Povestea miilor la sută
Povestea normelor ridicate pe umerii noştri
Povestea planului ridicat pe umerii normelor“.
Conştiinţa datoriei revoluţionare de a îndeplini exemplar planul de producţie e mult mai puternică decît iubirea:
„Răspunde-mi
Răspunde chemării inimii mele
Şi vino.
Dar dacă strungul te îndeamnă să mai stai
De vrei ca norma s-o ridici sută la sută
Chemarea-mi ocoleşte-o“.
De tip nou sau nu, dragostea nu trebuie să pună sub semnul întrebării îndeplinirea sarcinilor de producţie. În „Minerii din Maramureş“, de Dan Deşliu, tînărul Neculai lasă baltă urcatul compresorului şi se întoarce în sat noaptea, s-o vadă pe Mădălina:
„Fie rău, fie şi bine
oi veni mândră la tine…
fie bine, fie rău,
m-oi lăsa din făgădău
să nu mor de dorul tău!
Că-s trei zile numărate
de cînd mă aflu departe
şi-s trei nopţi şi alte trei
de cînd umblu telelei
şi nu ştiu de ochii tăi!
Nici tu mamă, nici tu casă,
numa’ pădure pietroasă,
nici mierlă, nici turturică,
nici gură de ibovnică…“ (Dan Deşliu, „Minerii din Maramureş“, E.S.P.L.A., Bucureşti, 1951.)
Roman, secretarul de partid, profită de acest prilej şi îi face o întreagă teorie a priorităţii ce trebuie acordată producţiei în raport cu dragostea:
„Ehei, Culai! oftează secretarul,
ţi-a dat partidul cinstea să te sui
şi tu, pentru-o guriţă de femeie,
te-ai dus din făgădău – dar eu îţi spui
că-n făgădău, acolo, e tranşee!
Şi compresoru-i tun de tunuit:
cînd tragi vîrtos, duşmanii se înmoaie…
Dară cînd fugi, aşa cum ai fugit,
se întăresc duşmanii, Neculae!
O vreme şade liniştea stăpînă
şi inimile’n batere se’ngînă…“
La contactul cu acestă teorie, fugarul înţelege ce greşeala capitală pe care a comis-o punînd amorul înaintea comprosorului:
Grăi feciorul: – Am greşit-o tare,
da’ m-oi plăti, tovarăş secretare!“
O teză asemănătoare despre dragostea care nu trebuie să tulbure activitatea profesională o împărtăşeşte şi Zizi Munteanu în nuvela „Biletele“, Viaţa românească nr. 3, martie 1950. Fiind vorba de elevi, desigur, iubirea nu trebuie să abată atenţia de la învăţătură. Iată ce-i spune în acest sens Nelu, secretarul organizaţiei U.T.M. de la un liceu de băieţi, Veronicăi, secretara U.T.M. de la liceul de fete despre biletele amoroase:
„— De fapt socoteala pe care şi-o fac e simplă: ca să întorci atenţia oamenilor de la muncă, de la învăţătură, uneori nu trebuie mare lucru, iar biletele se transformă uşor într-o preocupare continuă. Dar nu numai ele; şi relaţiile dintre băieţi şi fete, dragostea. Toate astea sînt prezentate ca o taină căreia nu e de loc lesne să-i smulgi vălul; ca o problemă încîlcită, misterioasă şi de aceea cu nespus de multe farmece. La unii nici măcar nu-i vorba de o socoteală: aşa înţeleg şi gata! Dar aceştia au rămas puţini. Am luptat cu părerile lor greşite. Li s-a explicat în neumărate rînduri ce e rău în felul lor de a privi dragostea. La noi în clasă, numai eu am vorbit de vreo trei ori“.