Editorial publicat în Evenimentul zilei nr. 295, anul II, luni, 14 iunie 1993, la rubrica „Evenimentul zilei văzut de Ion Cristoiu“
Sîmbătă s-a desfăşurat la Sinaia Congresul de constituire a noii confederații sindicale CNSLR – Frăţia. Reunind, pe lîngă CNSLR şi Frăţia, cinci federații din cadrul Univers, Federația Petrom şi Federaţia Radiocomunicații din cadrul Alfa, noua centrală sindicală, mai precis supercentrală sindicală, numără aproape 3.700.000 de membri. Avem de-a face, practic, cu cea mai puternică organizaţie din România de după decembric 1989 şi una din cele mai mari din istoria României, întrecută doar de Partidul Comunist din ultimii ani ai lui Ceauşescu. Nu încape vorbă că fuziunea de la Sinaia reprezintă un moment deosebit nu numai în plan sindical, dar şi în plan politic.
Cel mai important efect trebuie căutat în exemplul pe care îl dă formarea noii confederații sindicale. Într-un moment cînd, în plan politic, totul se dezbină şi se destramă (unde sînt mai mulţi membri decît unul riscînd să izbucnească o ceartă), sindicatele se unesc. Formarea supercentralei sindicale e, neîndoielnic, rodul faptului că liderii confederațiilor şi federațiilor componente au trecut peste orgolii. Într-o ţară în care toată lumea vrea să fie şef, chiar şi peste o organizaţie cu un singur membru, acceptul unor lideri sindicali de a intra într-o supercentrală nu poate fi decît salutar.
Fuziunea de la Sinaia e, în acelaşi timp, și rodul experienţei pe care a constituit-o lupta sindicală de pînă acum. Fiecare dintre mişcările de protest de după decembrie 1989 a demonstrat că singura cale de izbîndă a sindicatelor în lupta împotriva patronatului o reprezintă unitatea. Nu-i exclus ca, în practică, noua confederaţie să nu asigure automat unitatea de luptă a confederațiilor şi federațiilor componente. Sigur e însă că însăşi existenţa unui asemenea mamut sindical constituie o forţă de presiune asupra guvernului, mult mai mare decît o constituia existenţa mai multor federaţii şi confederaţii. Experienţa anterioară a arătat că guvernul, mizînd pe fărîmiţarea mişcării sindicale, e tentat să nu ia în serios amenințările cu greva generală. Acum, cînd are în față o confederaţie de proporţiile celei intitulate CNSLR-Frăția, guvernul nu-și mai poate permite să trateze cu superficialitate dialogul cu sindicatele. Din acest punct de vedere, fuziunea de la Sinaia e un enorm cîştig pentru mişcarea sindicală şi, prin aceasta, pentru masele de salariaţi din România.
Deşi ar putea să pară surprinzător, fuziunea e un cîştig şi pentru guvern. Fărîmiţarea mişcării sindicale a dus la o realitate specifică a României. E vorba de posibilitatea declanşării unor greve la nivelul fiecărei confederaţii şi federații. Dat fiind că o grevă într-un anume sector al economiei nu pare a avea efecte prea grave, mişcările revendicative au izbucnit cu o mare uşurinţă. Astfel, guvernele de pînă acum s-au confruntat nu cu o grevă generală, ci cu o multitudine de greve parţiale. Pe ansamblul economiei, aceste greve, declanşate destul de uşor, au avut efecte la fel de grave, dacă nu mult mai grave decît o grevă generală decisă de o supercentrală sindicală. În absenţa unui partener unic, puternic, dar şi responsabil, guvernul s-a văzut obligat să se antreneze în numeroase negocieri cu numeroase confederaţii şi federaţii. Acest lucru a făcut extrem de dificil dialogul guvern – sindicate. Fuziunea de la Sinaia reduce drastic posibilitatea izbucnirii unor greve din te miri ce. Știind că o grevă a lor ar antrena practic întreaga economie naţională, liderii supercentralei sindicale vor cumpăni mult înainte de a da semnalul. În plus, guvernul are acum în faţă un singur partener de dialog. E limpede că, în aceste condiții, dialogul cu sindicatele e mult mai eficient. Înaintea momentului de la Sinaia, guvernul trebuia să ia în calcul personalitatea mai multor lideri sindicali. Acum, trebuie să țină cont doar de personalitatea lui Victor Ciorbea şi Miron Mitrea.
Nu în ultimul rînd, trebuie să remarcăm însemnătatea politică pe care o reprezintă faptul că liderii noii centrale sindicale şi-au reafirmat, la Sinaia, în declarații publice, sprijinul pentru reformă: „Trebuie să împingem această căruţă a reformei“ (Miron Mitrea); „Vom urmări să fim garant al procesului de reformă“ (Victor Ciorbea). Aşa cum ne arată realitatea din alte țări estice, poziţia sindicatelor faţă de reformă e un punct cheie pentru succesul procesului de tranziție. Acolo unde sindicatele s-au aşezat de-a curmezişul reformei, tranziţia s-a dovedit extrem de dificilă. La noi, iată, reforma are sprijinul declarat al celei mai mari centrale sindicale din ţară. Dacă vrea, într-adevăr, să continue reforma, guvernul are drumul deschis din partea sindicatelor.
