Editorial publicat în Evenimentul zilei nr. 322, anul II, joi, 15 iulie 1993, la rubrica „Evenimentul zilei văzut de Ion Cristoiu“
Ieri a fost dată publicității Scrisoarea președintelui României, Ion Iliescu, adresată Procurorului General al Republicii, în care cere, potrivit prerogativelor sale constituționale, luarea unor măsuri severe împotriva unor manifestări care fac apologia fascismului și a mișcării legionare, precum și a unor declarații și articole de presă cu caracter antisemit și naționalist-șovin. În ce privește „apologia fascismului și a mișcării legionare“, Scrisoarea face nominalizări: editarea cărții lui Adolf Hitler: Mein Kampf, existența și activitatea formațiunilor politice: Partidul Dreptei Naționale, Pentru Patrie, Mișcarea pentru România. La capitolul „declarații și articole cu caracter antisemit și naționalist-șovin“, lucrurile stau diferit. Gazetele care găzduiesc astfel de declarații sunt știute de toată lumea, arătate cu degetul de presa internă și internațională: Europa și România Mare. Cu toate acestea, Ion Iliescu nu nominalizează revistele Europa și România Mare. El se mulțumește să le spună: „unele publicații“.
Această dublă măsură aplicată de Ion Iliescu nu necesită prea multe explicații. Președintele nu e omul pozițiilor ferme, al gesturilor radicale, al luării taurului de coarne, într-un cuvînt, al bărbăției politice. Acesta e de fapt și lucrul care îl deosebește de alți lideri din Est, Boris Elțîn sau Lech Walesa, de exemplu, autori de gesturi istorice, oameni dintr-o bucată, hotărîți să-și pună pecetea pe epoca lor. În numeroase rînduri am criticat această lipsă de bărbăție politică a lui Ion Iliescu. Am spus că România acestor ani are mai mult ca oricînd nevoie de făuritori de istorie, de oameni providențiali. Din nefericire, președintele Ion Iliescu n-a fost pînă acum un asemenea personaj. Poate alta ar fi fost situația României de azi dacă Ion Iliescu ar fi avut pînă acum o opțiune istorică fermă, dacă n-ar fi dus o politică a ambiguității și șovăielii, a gesturilor făcute pe jumătate.
Felul său de a fi își spune cuvîntul și în această poziție față de extremismul de dreapta. Acest extremism are, în România de azi, două înfățișări diferite, ba chiar, deși ar putea să pară paradoxal, adversare. Prima înfățișare o constituie cultivarea tradițiilor legionare. Nu includ în acest fenomen editarea cărții lui Adolf Hitler, Mein Kampf. După opinia mea, nominalizarea ei în Scrisoare e urmarea unei erori de percepție. Lucrarea capitală a lui Adolf Hitler a fost tradusă sub semnul necesității de informare a publicului românesc și nu sub cel al propagandei fasciste. Sub același semn, al informării, stau și reeditările unor cărți ale mișcării legionare. Din faptul că un om le citește nu înseamnă automat că el devine fascist sau legionar. Dimpotrivă, nu e exclus ca lectura lor să-l facă ostil fascismului sau legionarismului. Citind programele partidelor care cultivă tradițiile legionare vom putea constata, cu surprindere, că ele nu conțin atacuri antisemite. Din fenomenul complex al legionarismului, ele iau naționalismul ascuțit, cultivarea viziunii și comportamentului de tip ortodox. A doua înfățișare a extremismului de dreapta o reprezintă antisemitismul și naționalism-șovinismul. În numeroase rînduri, cei ce cultivă o asemenea politică (liderii PRM, de exemplu) au criticat fascismul și legionarismul. Înțelegînd prin aceasta – interesant de constatat – opoziția democratică. Reprezentanții primei lovituri a extremismului de dreapta sunt adversari ai lui Ion Iliescu. Reprezentanții celei de a doua laturi îi sunt aliați. Dată fiindu-i incapacitatea de a merge pînă la capăt, Ion Iliescu n-a avut curajul să-i nominalizeze pe aceștia din urmă. A preferat să-și îndrepte atacul asupra celor ce cultivă tradițiile legionare. Dacă nu s-ar fi mulțumit să spună „unele publicații“ și ar fi nominalizat revistele Europa și România Mare, probabil că ar fi riscat să și le transforme în adversare de moarte. Prea mult pentru un politician care, așa cum arătam mai sus, și-a făcut din jumătățile de măsură un mod de a fi. Chiar și în aceste condiții, Scrisoarea lui Ion Iliescu e un gest cu deosebite semnificații politice. Venind după Mesajul proreformă și prodemocrație adresat Conferinței Naționale a FDSN, Scrisoarea confirmă dubla evoluție a lui Ion Iliescu din ultimul timp. Una, în direcția unei mai mari asumări a condiției de bărbat politic. Cealaltă, în direcția opțiunii ferme pentru reformă și democrație. Cu toată prudența față de aliatul care e Partidul România Mare, Scrisoarea reprezintă un moment extrem de periculos pentru Corneliu Vadim Tudor. Practic, ea îi dă șah. Un șah perfid, pentru că e o subtilă provocare. Liderul PRM trebuie să ia o atitudine. Fie de negare a antisemitismului și naționalismului său șovin. Ceea ce înseamnă pierderea electoratului. Fie de atacare a Scrisorii. Ceea ce înseamnă un pas decisiv către ruperea alianței cu Ion Iliescu.
