(Din Istoria literaturii proletcultiste, în pregătire pentru tipar)
O spectaculoasă expresie a culmilor pe care le poate atinge campania de negare totală și cu orice preț a trecutului nostru cultural ne-o oferă dezbaterile din lingvistică în perioada 1948–1950. Efect direct al nefastei influențe a concepției lui N. I. Marr privind caracterul de clasă al limbii, concepție căreia îi pune capăt faimoasa intervenție a lui Stalin, „Cu privire la marxism în lingvistică“, din Pravda, 20 iunie 1950, revista Cum vorbim desfășoară o susținută campanie de punere sub semnul întrebării a imensei majorități a expresiilor noastre lingvistice și de avansare a unor noi expresii, în acord cu noua societate. Revista e o publicație pentru studiul și explicarea limbii, organ al Societății de științe istorice, filologice și folclor, avînd în Comitetul de redacție pe N.I. Barbu, I. Coteanu, Al Graur (redactor responsabil), Iorgu Iordan, I. Istrate, Emil Petrovici și Al. Rosetti.
În numărul 2, an II, februarie 1950, al revistei, Gh. Tohăneanu consideră în articolul „Cacofonii“ interzicerea cacofoniei drept o expresie a mentalității capitaliste:
„Omul simplu, truditorul exploatat – muncitor sau țăran – n-avea răgazul să descopere obscenități acolo unde nu sînt; el își spune firesc păsul, fără ca, de dragul unei exprimări sclivisite, să stîlcească firul gîndurilor sale. Trîntorii saloanelor, domnișorii de bani gata au descoperit cacofoniile, au început lupta împotriva lor și au creat mentalitatea aceasta bolnăvicioasă care se mai păstrează încă (…). Interzicerea cacofoniei este una din formele concrete sub care s-a manifestat la noi formalismul sterp al clasei burgheze.“
În nr. 1, an II, ianuarie 1950, al revistei, prof. Gh. V. Milică, din Ploiești, atacă frontal chestiunea expresiei a face coadă:
„O nouă dovadă că limba este un produs al structurii economiei-sociale și se transformă odată cu aceasta de-a lungul timpului este și cuvîntul COADĂ.“
Potrivit autorului, cuvîntul, apărut în capitalism, e legat de o realitate pe cale de lichidare și, drept urmare, în noua orînduire, cea socialistă, trebuie să dispară din vocabular:
„Cuvîntul acesta nou, de o proveniență specifică economiei capitaliste, anarhice și războinice, este sortit să dispară.
Economia socialistă va înlătura existența COZILOR din fața magazinelor, iar acest cuvînt va intra în arsenalul vechiturilor lingvistice, înregistrate și păstrate doar de dicționare.“
Mult mai lucidă, redacția revistei Cum vorbim precizează într-o notă că în socialism e vorba mai degrabă de un înțeles nou al expresiei „a face coadă“ decît de dispariția ei din vocabular:
„Motive de a face coadă erau și în trecut, dar, din cauza dezorganizării și anarhiei care dominau sub regimul burghez, cei exploatați nu stăteau la rînd, ci se îmbulzeau, iar exploatatorii nu stăteau nici ei la rînd, ci intrau pe ușa din dos, unde erau serviți imediat. Ordinea astfel introdusă, fără privilegiul de clasă, este deci o urmare a luptei clasei muncitoare.“
Salutul „Bună ziua” e pus la îndoială
Punctul maxim al revizuirii din lingvistica românească avea să fie atins însă prin ampla dezbatere desfășurată pe parcursul a șase numere (5, 6, 7, 8, 9, an I, 1949, și numărul 2, an II, 1950, adică august, septembrie, octombrie, noiembrie, decembrie 1949 și februarie 1950, cu o pauză în ianuarie 1950 pentru pregătirea concluziilor), sub genericul „Cum salutăm“, pe marginea formulelor de salut „Noroc bun“ și „Bună ziua“. Detonatorul dezbaterii îl constituie un articol din nr. 5 al revistei, intitulat „Bun noroc“, în care sînt puse sub semnul întrebării, ca aparținînd mentalității burgheze, cele două saluturi tradiționale: „Noroc bun“ și „Bună ziua“. Iată, de exemplu, argumentele împotriva salutului „Noroc bun“:
„Această formulă de salut îmi pare nedialectică. A dori cuiva NOROC înseamnă a-l încredința hazardului. Ce este altceva NOROCUL decît întîmplare? Or, noi știm că nimic nu este întîmplător în natură, în viață. Din punct de vedere dialectic, orice fenomen este EFECT al unei CAUZE. Deci în raporturile noastre sociale nu putem dori unui tovarăș de luptă să i se întîmple ceva neprevăzut. Viața lui ca ființă umană se bazează pe muncă, pe o acțiune rațională, voită, nu pe un noroc oarecare: va cîștiga întîmplător la loterie sau va moșteni un unchi din America.“
Asemănător se petrec lucrurile și în cazul salutului „Bună ziua“:
„În ce privește salutul «Bună ziua», a dori cuiva o zi bună nu însemnează altceva decît a-l încredința voinței supreme (a zeilor) care anticipează rostul vieții prin împărțirea zilelor în BUNE și RELE.“
În numerele următoare, îndreptîndu-se fatal spre concluziile din februarie 1950, dezbaterea va fi sinuoasă și complicată, cu argumente pro și contra, cu soluții pentru noi formule de salut în locul celor contestate. Astfel, în numărul 6 (septembrie 1949), Gh. Mihăilă e de acord cu excluderea lui „Noroc bun“, dar pledează pentru menținerea lui „Bună ziua“:
„În trecut, BUNĂ ZIUA putea însemna și apelul la voința divină, dar azi, cînd omul se debarasează de prejudecăți și misticism, BUNĂ ZIUA poate însemna, de pildă, îți doresc să depășești norma, să aduci inovații în muncă etc., să fii într-un cuvînt fericit, căci și tu contribui la ridicarea republicii noastre.“
Se propune salutul: Tot Înainte!
În numărul 7 (octombrie 1949), prof. Iorgu Gane (Brașov) găsește problema nițel dificilă: „Formule de salut care să înlăture misticismul, de care-s pline și în care plutesc toate binețele pînă azi la poporul nostru, nu-s ușor de găsit“. Negînd din start formulele anterioare, autorul propune o altă formulă de salut: „O formulă la care ne-am putea opri și pe care o folosesc oamenii satelor este PACE. Auzi deseori urări ca acestea: PACE ÎN ȚARĂ! PACE ÎN LUME! Formula nu numai cea mai scurtă, dar și cea mai actuală e simplu: PACE! Pacea aduce după ea: noroc!, bună ziua!, sănătate!, libertate!, bunăstare!, fericire! – deci din ea izvorăsc toate bunurile poporului care o dorește în urarea lui arzătoare.“
O formulă nouă de salut propune și Daniel Constantinescu (Brașov): „Propun următorul salut: TOT ÎNAINTE, dialectic prin faptul că se referă la o mișcare perpetuă cu toate caracteristicile unei mișcări dialectice.“
În această confruntare de opinii, argumentele pentru un salut sau altul vin nu numai dinspre marxism-leninism – dar și dinspre actualitatea politică fierbinte. Alfred Victor consideră, în numărul 9 (decembrie 1949) al revistei, „Bună ziua“ ca argument hotărîtor în lupta împotriva cosmopolitismului:
„Preferăm salutul BUNĂ ZIUA, căci este o expresie a bunului simț popular și, mai ales, pentru că în cadrul actualei lupte împotriva cosmopolitismului are valoarea unui simbol, căci a învins, prin simplitatea lui curată, ridicolul BON JOUR, care, într-o vreme, ținea cu dispreț să-i ia locul.“
În numărul din februarie 1950, procedînd la concluzii, revista Cum vorbim supune examenului formulele avansate pe parcursul dezbaterii și le respinge pe rînd: „noroc bun“ trebuie revizuit, pentru că pune accent pe întîmplare. „Pace“, e prea confuz ideologicește („fiindcă nu ne mulțumim cu orice fel de pace“), „tot înainte e adoptat ca salut special de pionieri“.
În consecință, rămîne ca salut valabil tot „Bună ziua“, pînă se găsește un altul mai potrivit vremurilor noi:
„Rămîne tot BUNĂ ZIUA. Acestui salut i s-au adus critici numai dintr-un punct de vedere, anume că el ar dovedi că zilele se împart în bune și rele și că spunînd BUNĂ ZIUA dorim cuiva SĂ-I FIE BUNĂ ZIUA, ceea ce e tot una cu a recunoaște că nu stă în puterile lui să-și organizeze în așa fel treburile încît să-i meargă bine. Să fie chiar așa? Chiar dacă mai demult se credea acest lucru, este el exprimat în BUNĂ ZIUA? Prin ce? Prin BUNĂ? Dar cineva poate să-și facă munca așa de bine încît ziua lui să se încheie cu rezultate bogate. Iar noi îi putem ura acest lucru prin salutul BUNĂ ZIUA, adică îți doresc să muncești în așa fel încît rezultatele muncii tale să fie bune – și asta nu-i tot una cu a-i dori să aibă NOROC, să i se potrivească lucrurile cum e mai bine, fără ca el să intervină.“