(Din Istoria literaturii proletcultiste, în pregătire pentru tipar)
E greu de precizat cum erau receptate în anii 1947-1953 creațiile proletcultiste cu personaje pozitive în luptă cu personajele negative. E greu de precizat, deci, dacă pentru cititorii acelui moment chiaburii stîrneau ură, iar ţăranii săraci, iubire. Sigur este însă că, parcurse astăzi, cărţi importante ale perioadei 1947-1953, Desfăşurarea, de Marin Preda, Judecata, de Aurel Mihale, Pîine albă, de Dumitru Mircea, Cumpăna, de Lucia Demetrius, Iarbă rea, de Aurel Baranga, sînt, fără voia autorilor şi fără ca factorii de control al literaturii – editori, cenzori, critică – să-şi dea seama – documente involuntare despre unele greşeli politice ale perioadei 1947-1953. Proiectaţi de autor să inspire ură, chiaburii inspiră compătimire. În Desfăşurarea, de exemplu, tratamentul aplicat chiaburilor de către organele administrative e de-a dreptul revoltător. Voind a demonstra ura comuniştilor și a ţăranilor săraci împotriva duşmanului de clasă, Marin Preda, ca şi alţi autori ai perioadei 1947-1953, cade într-o capcană:
Cum personajele pozitive – ţăranii comunişti – au funcţii în administraţie, ura lor faţă de chiaburi, comportarea lor, nasc o sumă de acţiuni arbitrare. În consecinţă, în loc de a stîrni dragoste, personajele pozitive stîrnesc antipatie. În efortul de a oglindi permanenta ascuţire a luptei de clasă, scriitorii reprezentativi ai perioadei își propun să facă din personajele pozitive eroi demni de admirat. Dar, în acelaşi timp, alte norme ale literaturii (caracterul ofensiv al eroilor pozitivi, duşmanul de clasă nu e totuşi puternic etc.) transformă acţiunea lor împotriva chiaburilor într-o simplă şi condamnabilă represiune administrativă. Ce fel de erou poate fi acela care, în lupta cu duşmanul – un chiabur, doi, într-un sat – are de partea sa Miliţia şi Securitatea? În schimb, în aceste condiţii, duşmanul de clasă – chiaburul – îndeosebi – menit a provoca ură, provoacă milă, simpatie. Dacă ne gîndim ce uriaşă maşinărie e îndreptată asupra lui, de fapt, el este eroul pozitiv. În Desfăşurarea, nuvelă de Marin Preda, fraţii Enache, chemaţi la Sfatul popular, pentru comasare, sînt lăsaţi să aştepte ore în şir. Cînd vor să plece, reacţia secretarului Comitetului executiv al Sfatului Popular e una arbitrară:
„— Ne ducem şi noi c-avem treabă, spuse Iancu cu hotărîre. Vitele-alea stau nebăute apă, avem treabă!…
— Stăm de la prînz, spuse Sandu, apropiindu-se de masă, venim mîine, că n-au intrat zilele-n sac.
— Ia staţi aici! le-o tăie secretarul comitetului executiv. Vă găsi graba, taci că vă rămîn vitele nebăute apă!
— Avem şi noi treabă, nu e numai vitele! Bolborosi Sandu, aşezîndu-se la loc pe bancă“. (Marin Preda, Desfăşurarea, Viaţa românească, nr. 8-9 august-septembrie 1952).
Coborînd scările, fără să vrea unul dintre cei doi tovarăşi îl loveşte pe Ilie Barbu cu umărul. Din nu ştiu ce motive, Ilie Barbu sare la bătaie şi-l loveşte pe Iancu:
„Iancu şi Sandu trecuseră pe podişcă şi auzindu-se strigaţi se opriră şi se răsuciră pe jumătate. Ilie veni lîngă ei, îi ocoli pe la spate şi li se înfipse în faţă:
— Ce bă, voi nu vă uitaţi pe unde treceţi? Ai mă? Sînteţi orbi. Sînteţi orbi, mă? Nu vă uitaţi pe unde călcaţi? Ai, mă? N-aveţi ochi să vă uitaţi pe unde treceţi?
Înfipse mîna stîngă în gîtul lui Iancu, îl strînse de haină ca într-un cleşte de fier şi îl împinse cu putere, făcîndu-l să calce de-a-ndaratelea.
— Ai, mă? Voi sînteţi orbi? Sînteţi orbi, mă?
Şi pe neşteptate ridică mîna şi-i dădu lui Iancu un pumn în obraz, continuînd să-l împingă de-a-ndaratelea.
— Treceţi pe drum şi nu vă uitaţi unde călcaţi… nu vedeţi… sînteţi orbi? Ai mă? Aţi orbit? Unde vă treziţi voi aici? În primăria lui tac-tu?
Ajunsese cu el la marginea unui şanţ. Îi făcu vînt şi Iancu bătu aerul cu braţele, se frînse pe spate şi căzu în şanţ.
Abia acum se desmetici toată lumea. Săriră pe Ilie şi încercară să-l ţină. Ilie nu se împotrivi, se lăsă înconjurat şi merse iute spre sfat, ca şi cînd ar fi avut ceva de făcut acolo. Călca aprig pămîntul cu bocancii şi gemea.
— Nu se uită… trece ca orbul… dar ce… mult o să mai… orb… Cristoşii mamei lor…
— Bă Ilie! Bă Ilie! Bă, n-auzi! Bă! Bă!
Ziceau că vor să-l potolească, dar Ilie se potolise singur. Cînd dădu însă cu ochii de Sandu, se smulse dintre oameni şi se repezi spre el ca o pisică mare. Sandu strigă «aoleu» şi o luă la fugă.
— Fire-ai al dracului de gherlan, strigă Ilie, gîfîind. Să nu mai dai ochii cu mine că te omor, nu mai scapi sănătos din mîinile mele.
Îl lăsă în pace pe Sandu şi o luă înapoi spre sfat“.
Că Ilie Barbu are o astfel de atitudine nu ne surprinde. Nu e nici prima şi nici ultima bătaie din literatura dedicată satului românesc. Surprinzătoare e însă atitudinea lui Prunoiu, preşedintele Sfatului:
„Prunoiu ieşi repede. Îl apucă pe Ilie de mînă, îl trase înăuntru, apoi ieşi din nou şi îi spuse lui Iancu să plece acasă.
Cu falca umflată, Iancu răspunse că nu pleacă acasă, se duce la miliţie.
— Du-te la miliţie, dar nu sta aici, cu falca ta… Pe urmă chem eu miliţia, ameninţă Prunoiu. De ce te legi de oameni? Crezi că-i mai e frică cuiva de tine?
— Nu m-am legat de nimeni, să spună oamenii care-au văzut!
— Ba te-ai legat, am văzut eu, spuse Stan cu mîinile în buzunar. Ai ieşit buzna dinăuntru şi ai dat peste Ilie să-l răstorni.
— Ce cauţi, aia păţeşti! reflectă Prunoiu, uitîndu-se cu atenţie la falca ciudată a lui Iancu. Ce crezi, că mai e pe vremea lui tac-tu! Du-te la miliţie şi spune: «M-am legat de Ilie Barbu şi Ilie Barbu în loc să-şi vadă de treabă, s-a apucat şi mi-a umflat fălcile!». Spune-i chestia asta, îl îndemnă preşedintele prieteneşte“.
Din punctul de vedere al legii, Ilie Barbu şi Iancu Enache sînt egali. Din atitudinea lui Prunoiu, se vede că pentru el, preşedintele Sfatului, om pus să vegheze la respectarea legii, ca şi pentru Miliţie, de altfel, Iancu Enache poate fi lovit netam-nesam fără ca cineva, Miliţia – de exemplu –, să-i ia apărarea.
Literatura dedicată satului în perioada 1947-1953 e plină de astfel de acte samavolnice ale organelor de stat. În Pîine albă de Dumitru Mircea, Titus Suciu, şeful Secţiei de propagandă şi agitaţie al comitetului raional, îi indică organizatorului Melchior să se poarte astfel cu unul dintre chiaburi:
„Pune-i mîna în gît şi fă-l să joace pe sîrmă“.
Ca urmare, oficialităţile dau buzna în casa chiaburului Corlea şi îi confiscă aparatul de radio:
„Nu mică-i fu mirarea lui Corlea cînd într-o bună zi Toma, Boroş, Ştefan Rusu şi Covrig – membri ai comitetului executiv al sfatului – însoţiţi de cîţiva ţărani, ca martori, intrară în casa lui. Corlea, aşezat pe laviţă, păli, îi privi dintr-o parte cu ochi galbeni… Toma ieşi înainte.
— Ascultă, cetăţene, rosti el scurt – sătenii cinstiţi nu-ţi mai pot răbda minciunile. Foloseşti aparatul împotriva noastră…
— Prosteşti oamenii de cap! îl întrerupse, mîrîind gros, Toader Covrig. Ţi-l luăm!
— Nu eşti vrednic să ai radio – spune un altul.
— Ţi-l confiscăm, întări Toma. Nu-ţi mai dăm pas să tulburi munca şi liniştea ţăranilor muncitori.
Corlea ridică ochii. Îl fulgeră pe Toma cu privirea şi, profitînd de faptul că era lîngă aparat, se repezi spre el cu pumnii ridicaţi. Mai ager, Toma îi înfipse mîna în guler şi îl smuci înapoi.
— Încet, încet, nenişorule! Asta e averea poporului de acum!
Corlea se smulse furios din mîna lui Toma, făcu înapoi cîţiva paşi şi ridică pumnul.
— Nu da, nu da, dihanie, că te sfărîm! mîrîi Toader Covrig, îndreptîndu-se spre el. Îl împinse la o parte de pe o păpuşă şi se apropie de aparat:
— Haideţi, fraţilor.
Toma desfăcu grijuliu toate sîrmele, luă legătura cu pămîntul, trase antena jos. Ieşiră pe poartă urmăriţi de chiabur şi de hăpăiturile înecate ale cîinelui. În aceeaşi zi, la căminul cultural începu să cînte cu străşnicie aparatul confiscat.“ (Dumitru Mircea, Pîine albă, Editura tineretului, Bucureşti, 1952)
Iată, ca să dăm un alt exemplu, scena unei percheziţii la chiaburul Măchiţă din Judecata lui Aurel Mihale, scenă de o brutalitate greu întîlnită chiar şi în romanele dedicate obsedantului deceniu:
„Miliţienii îşi ridicară armele la umăr şi apucară vîrfurile ulucilor în mîini, zguduindu-le, dinăuntru, haita cîinilor năvăli furioasă, răscolind colţul acela de sat. În curte, apăru Barbu Măchiţă. Îşi trase în grabă doar pantalonii peste cămaşa de noapte, albă, înflorată cu arnici la guler şi mîneci, deschisă larg la pieptul păros. Ieşise fără nimic altceva. În vîrful capului lunguieţ ca pepenele, ciuful părului scurt era încurcat şi răscolit ca o mînă de cîlţi. Cînd văzu ce se întîmplă faţa i se albi. Înaintă spre poartă cu mîinile pe betelia pantalonilor, cu paşi mici, temători, legănîndu-se:
— Ce vreţi? întrebă el.
Unul dintre miliţieni îi întinse o hîrtie peste gard. Barbu Măchiţă o primi şi-şi aruncă ochii pe ea, grăbit, desluşind cu greu slovele. Faţa i se albi şi mai mult; se făcuse ca varul. Hîrtia din mînă începu să-şi tremure ca o frunză. În locul ei nu mai vedea decît o pată mare şi albă, înceţoşată.
— Ce este? bîigui înfricoşat Măchiţă.
— Ordin de percheziţie… răspunse apăsat Vaghele Cristu. E vorba şi de Sandu, şi de cotă… vrem să vedem! şi dădu să intre, împingînd poarta.
— Cum? Cu ce drept? sări Măchiţă, şi-şi lipi pieptul cărnos de scîndura porţii: Nu se poate!
Miliţianul îi smulse hîrtia din mînă şi-o vîrî într-unul din buzunarele tunicii albastre. Apoi îşi opinti umărul în poartă, icnind. O izbi, cu chiabur cu tot, dînd-o în lături. Barbu Măchiţă se clătină, se dădu de-a-ndaratelea şi se repezi din nou înaintea lor. Apucă în mîini stîlpii porţii, oprindu-le intrarea cu trupul său. Faţa-i devenise roşie ca racul, ochii aprinşi de ură. În spatele lui cîinii lătrau îngroziţi, urlînd şi repezindu-se ca nişte lupi. Vanghele Cristu (preşedintele Sfatului! – n.n.) îi apucă mîna de la încheietură şi i-o strînse, scrîşnind:
— Hai, viperă, că degeaba te abaţi!
— Nu veţi trece! se bîlbîi Măchiţă. Spumega. Poate numai peste trupul meu! În timpul acesta, în spatele miliţienilor, se mai strînseseră şi alţi ţărani. Unii dintre ei începînd să strige peste gard, cu ochii la chiabur:
— Aşa… ţi s-a înfundat şi ţie. Păi ce credeai, mă, că-ţi mai merge?
— Ăla fură acolo şi tu aicea… de unde-ai dat atîtea bucate pe mîna speculanţilor?
— Atinge-l, tovarăşe miliţian… eşti moale, băiatule“.
Iată şi intrarea în casă:
„Moş Vanghele apăsă clanţa şi încercă să intre în casă. Uşa era încuiată. Miliţianul îl înghionti pe chiabur şi-i făcu semn să intre el întîi. Măchiţă trecu în faţă şi murmură:
— Deschide!
Cîteva clipe aşteptară degeaba. Miliţianul se aspri şi mai mult la înfăţişare. Izbi cu piciorul şi uşa fu repezită dintr-o dată în spate. Năvăliră în casă. Înăuntru, în faţa unui dulap deschis, femeia lui Măchiţă îşi tot înfunda ceva în sîn, cu spatele întors. Miliţianul îi apucă umărul şi-o răsuci dintr-o singură mişcare cu faţa la el“.
Mateica din Drum fără pulbere de Petru Dumitriu e conceput de autor ca personaj negativ la modul absolut:
Duşman de clasă, sabotînd construcţia Canalului Dunăre-Marea Neagră la ordinul agenturilor de spionaj imperialiste, întruchipate de un diplomat occidental aflat în post la Bucureşti.
Activitatea duşmănoasă a lui Mateica nu e prea limpede în roman, expresie a grabei lui Petru Dumitriu de a introduce într-un text literar un tic reclamat de critica administrativă.
Sigur e că, în derularea firului epic, Mateica, şeful Personalului de pe şantierul din N., comite un lung şir de infracţiuni, între care se numără, la loc de frunte, cea de sabotaj. Pentru depistarea, anchetarea şi judecarea unor astfel de fapte, în perioada de început a socialismului românesc, există legi. Potrivit acestora, anchetarea şi judecarea au loc după anumite proceduri, stabilite prin legi şi țin de competenţa organelor specializate: Miliţie, Direcţia Securităţii Poporului, Parchet, Tribunal.
În Drum fără pulbere însă anchetarea, judecarea, ba chiar şi reţinerea lui Mateica se face de către oamenii muncii. Strînşi la cantină, muncitorii şi inginerii de pe şantier (cei înaintaţi, desigur), sub conducerea lui Maftei, activistul Comitetului PCR al Canalului, se constituie într-un soi de Tribunal al Poporului. Mai mult, după demascarea lui Mateica, ţinînd poate de o şedinţă de Partid, în nici un caz de o şedinţă ad-hoc, persoanele civile se reped să-l aresteze:
„Oamenii se ridicau, se îmbulzeau înainte. Mateica ţîşni deodată ca o pisică printre ei, spre uşă. Zeci de mîini îl prinseră. Se smuci cu puterea desnădejdei, lăsîndu-şi haina în mîinile lor şi năvăli pe uşă afară. Ei porniră buluc după el, răsturnînd scaune, înghesuindu-se în uşă, să iasă în întunericul şi vîntul aprig de afară.
Mateica alerga nebuneşte, gîfîind, cu ochii ieşiţi din cap. Se izbea de oameni, îi răsturna, îi ocolea, cotea după colţuri de barăci. Ajunse la cea unde locuia, se năpusti înăuntru, urmărit de strigăte şi tropăituri. Intră în odaia lui şi o încuie cu cheia. Gîfîia. Aprinse lumina. Scoase pistolul din buzunar. Totul era pierdut. Ştiau tot. N’avea să scape. Nu putea să scape. Şi atunci mai bine…
De afară, izbeau în uşă. Baraca se umpluse de hărmălaie, de tropăit de paşi grei. Uşa se sguduia. «De m’ar lăsa o clipă liniştit», se gîndi cu desnădejde Mateica. «Numai o clipă». Cîntărea pistolul în mînă. Atîrna greu. Foarte greu. Cu o sforţare supraomenească îl înălţă spre faţă. Văzu gura ţevii, gura neagră cu zimţii de oţel ai ghiturilor pe margini. Şi deodată îl cuprinse o slăbiciune, un val de risipire, de destrămare. Se înmuie. Se simţea fără putere, plăpînd. Lucrase prea mult în ascuns, pe căi ocolite, furişate. Ţeava pistolului era o cale dreaptă, dar silnică, grea. Iar el era atît de slab. Deodată i se păru că va trăi, că va scăpa… închisoarea poate, războiul… Îi tremurau genunchii. Simţea că leşină. Pistolul îi scăpă din mînă şi căzu bocănind pe podea. Uşa se cutremură din ţîţîni. Mateica se dădu îndărăt pînă la perete. Se lipi de perete. La o ultimă izbitură, balamalele săriră din cuie, se lărgiră. La următoarea izbitură, uşa avea să cadă. Lipit de perete, cenuşiu la faţă, Mateica aştepta“.
Romanul lui Petre Dumitriu a apărut în 1951.
Asemenea mai tuturor textelor literare consacrate duşmanului de clasă, el înfăţişează drept pozitive, demne de urmat, fapte considerate ulterior, cînd se pune problema unei restabiliri a legalităţii, drept negative, dacă nu chiar reprobabile.
„Oţel şi pîine“, romanul publicat în 1951 de Ion Călugăru, la ESPLA, se petrece într-un centru siderurgic din Ardeal, Hunedoara, mai precis, în vara lui 1946.
Abuzuri grave sînt înfăţişate de autor ca fapte normale, ba chiar de salutat.
Vigilentul Mitică Tomescu îl surprinde pe muncitorul Prunaş strecurîndu-i o scrisoare unui străin. Potrivit romanului, deşi muncitor bun, Prunaş e suspect prin situaţia sa materială:
„Bătrînul Prunaş are, în cătunul din deal, casă de zid, vită, batoză, şi-i gospodar înstărit. Fata a dat-o după ginere cu stare, care lucrează şi el în uzină, la tîmplărie“. (Ion Călugăru, „Oţel şi pîine“, ESPLA, Bucureşti, 1951.)
Sîntem în vara lui 1947. Cu o astfel de situaţie materială, Prunaş nu poate fi considerat un burghezo-moşier. Cu toate acestea, vigilentul Mitică Tomescu intră în alertă la secvenţa cu scrisoarea dată unui străin.
După program, Comisia interimară sindicală organizează un miting. E prezent şi Prunaş. Mitică Tomescu se plasează lîngă el. Prilej de a-l auzi şoptind străinului (culmea! străinul a venit şi el la miting):
„Apoi, dacă n-ajunge scrisoarea pînă sara, nu mai e de nici un folos. Poate pleacă profesorul la Bucureşti“
Mitică Tomescu se convinge rapid că scrisoarea e un lucru periculos. Mai ales că, uitîndu-se la străin, „îşi aduse aminte că-l văzuse foarte des venind pe la Prunaş“.
În consecinţă, vigilentul personaj pune la cale o manevră de demascare a lui Prunaş. După ce-l obligă pe Prunaş să se aşeze în prezidiu („ca fruntaş“), împreună cu străinul, dă curs următoarei scene:
„Vrînd, nevrînd, cei doi, împinşi din urmă, se pomeniră în faţă. Sprijinindu-se de masa preşidenţială, Prunaş îl fixă pe Mitică, încercă să-i citească în ochi cam ce pofteşte. Tomescu nu-i puse răbdarea la prea mare încercare.
— Tovarăşi, începu el, eu să am iertare dacă o s’o iau mai de departe şi nu dela tovarăşul Prunaş, cum vă aşteptaţi. Dumneavoastră îl cunoaşteţi mai bine. Cu voia dumneavoastră, dar am s’o iau mai de mult. Ştim cu toţii că am fost tîrîţi într’un război criminal, cu o ţară care nu ne-a făcut nici un rău, cu o ţară unde muncitorii sînt la putere.
— Ce am eu cu războiul? întrerupse Prunaş.
— Am avut – continuă Mitică Tomescu – secetă doi ani la rînd. Ne sbatem în nevoi. Cîştigul nu ne ajunge. Salariul este ca un fel de pui de găină ţinîndu-se după un cal ce fuge scăpărînd din copite. Preţurile o iau mereu înainte. Alegerile sindicale se fac pentru ca să ajungem acolo să ne bucurăm de rodul muncii noastre. Dar ca să ajungem acolo trebue să fim uniţi. Să nu umblăm în două luntri. Eu aş vrea să ştiu cui, din partea cui, trimite scrisori tovarăşul Prunaş?“
Reacţia lui Prunaş e de bun simţ şi, în acelaşi timp, întemeiată pe lege:
„— Ce scrisoare, frate? îngaimă tinichigiul. Se uită cu nevinovăţie la cei din sală. Voi mă cunoaşteţi. Ce ziceţi de năpasta asta? Adică n’are voie omul să scrie scrisori?
— Nimeni nu te năpăstuieşte, tovarăşe Prunaş. Am vrea numai să ştim ce-i cu scrisoare din buzunarul băiatului ăsta?
— De cînd e oprit să-i dai ţidulă la mînă omului dela care cumperi ceva? se împotrivi Prunaş. Iaca, tovarăşe Mitică, n’am să te las să-mi umbli prin scrisoare că nu te-o pus nimeni paznic peste scrisori…“
Cu toate acestea, străinului i se ia scrisoarea din buzunar:
„Iftode smulse scrisoarea din buzunarul străinului. O trecu lui Mitică. Mitică citi tare. Se arăta că s’au îndeplinit dispoziţiile de a se lămuri muncitorilor că ei trebue să ceară ca negustorii să vîndă mărfurile ca înainte de război, industriaşii să desfiinţeze sindicatele, precum şi controlul economic de stat.
Nu era tăcere, ci ceva apăsător. Massa murmura de nemulţumire. Mitică isprăvi de citit; mai aşteptau ceva. Unii nu vedeau gravitatea scrisorii, alţii nu pricepeau ce amestec are bătrînul Prunaş. Scrisoarea cuprinde cuvinte pe care nici ei nu ştia ce înseamnă. Bătrînul tinichigiu arunca priviri rugătoare cunoscuţilor“.
Preşedintele Comisiei sindicale interimare cere ca Prunaş să fie dat afară din întreprindere:
„— Nu merge aşa, tovarăşi, – acoperi cu vocea-i puternică preşedintele murmurul din sală – noi îi spunem lui Prunaş: de azi înainte nu mai ai ce căuta în uzina noastră. Să-ţi dea de lucru cei ce te-au pus coadă de topor… Nici tovarăş nu ne mai eşti, nici de lucru nu-ţi dăm!
— D’apăi aşa scrie la lege? cuteză Prunaş.
— În uzină, legea o fac cei ce muncesc! îi tăie piuitul preşedintele. Ei nu vor să aibă printre dînşii om care-şi mînjeşte bătrîneţele!… Pentru părul dumitale alb adunarea noastră muncitorească îţi cere să pleci din fabrică, să nu te mai întorci şi să-ţi fie ruşine obrazului. Iar altora, care ţi-or urma pilda, n’avem să le spunem să le fie ruşine obrazului, avem să-i batem chiar.
N’a fost scos numai Prunaş şi tovarăşul său curier, Nistor, ci toţi acei pe care muncitorii îi cunoşteau că fuseseră sau că mai slujesc drept cozi de topor duşmanilor lor.
Mitică Tomescu inaugurase campania de demascare: alţii, din alte secţii, au crezut că trebue să facă facă la fel. Poate că va fi bine. Mai bine de cum a fost. În zilele acelea au fost scoşi bună parte din massa de manevră păstrată de Zărcău ca să dea alegerilor sindicale cursul ce-l doreau.“
În conflictul dintre personajul negativ Prunaş şi personajele pozitive, dreptatea e de partea lui Prunaş. Întreaga scenă dă seamă de încălcări ale Legii: unui cetăţean i se ia scrisoarea din buzunar, un muncitor e dat afară din slujbă în chip arbitrar.
Finalul romanului e dedicat alegerilor sindicate. Inginerul Titel Zmeu, preşedintele Sindicatului, cade la vot. Adunarea sindicală împinge însă lucrurile pînă la abuz. Inginerul Titel Zmeu e constrîns să plece din oraş:
„Întinse degetul către inginerul Zmeu. Acesta zîmbi – îşi roti privirile lui de sălbăticiune calmă, să vadă, poate, ce puncte de sprijin mai avea. Făcu un semn cu mîna. Ca şi cum ar fi vrut să ia cuvîntul, atunci sala explodă: un huiet asurzitor de voci mocnite, grele, încărcate de ură, de părea că tot ce ascunseseră, răbdaseră ani de-a-rîndul, abia acum îşi găsea ieşire, în isbucnirea de mînie liberă.
— Taci, huhurezule! Taci!
Abia se auzi vocea puternic îngroşată a Leuţului.
— Noi îi cerem să plece. Să nu ne mai încurce drumul nostru înainte. N’avem nevoie de cei ce ne pun piedică. Noi ştim că atunci cînd dumnealui era stăpîn şi ţinea harapnicul în mînă, ne biciuia, iar cînd s’au schimbat timpurile, a pornit a-l face pe făţarnicul ce-ţi vorbeşte mieros de toate.
A fost nevoie de toată trecerea, de toată autoritatea de care se bucurau inginerii, Danalache şi Matei Vântu, de multă, multă răbdare şi zăbavă pînă să se liniştească muncitorii.
Zmeu a fost nevoit să iasă pe o uşiţă dosnică, întovărăşit de huiduieli.
L-au expediat în acelaş chip, pe furiş, ca şi pe înaintaşul său, Gogu Mironescu, urmînd ca să plece cu trenul de noapte din orăşel.
După ce s’au potolit muncitorii şi s’au risipit, ducînd pe uliţi ecoul zarvei ce clocotise, în sală rămaseră numai aleşii la conducerea sindicatului şi conducătorii organizaţiei de Partid.
— Mi se pare că Leuţul oţelăriei, tovarăşe Matei – îşi dădu cu părerea Iepure, a cam făcut-o de oaie. Trebuia găsită altă formulă ca să ne descotorosim de căpuşa asta, de Zmeu.
— Alta, nealta, dibaci sau nedibaci, a făcut-o. Massa şi-a exprimat revolta împotriva lui Zmeu. Nu mai căuta la forme. Că dacă am rămîne la ele, Zmeu ne-ar cere să ne facem formele de internare în lagăr, poate.“
Personajele șovăielnice au dubii
Ca şi-n alte romane, personajele şovăielnice au dubii în privinţa caracterului legal al măsurii.
Personajele pozitive le pun însă rapid la punct.
Date fiind trăsăturile obligatorii ale personajelor negative, născute din modelul de om nou ca om ascetic, înverşunat în producţie şi în lupta de clasă, lucrurile omeneşti, gesturile de bun simţ sînt puse pe seama personajelor şovăielnice sau negative. O dată cu evoluţia modelului de om nou, cu negarea ascetismului, apoi cu denunţarea tezei continuei ascuţiri a luptei de clasă, personajele şovăielnice devin personaje pozitive prin atitudinea lor omenească, normală. Conturate din gesturi şi replici considerate tipic dubitative sau tipic negative, ele ne apar astăzi, judecate retrospectiv, drept conştiinţele lucide ale momentului, opunîndu-se rigidităţii şi fanatismului personajelor pozitive.
O dată cu denunțarea tezei continuei ascuţiri a luptei de clasă, o serie de personaje negative şovăielnice devin pozitive prin bunul simţ cu care privesc spionita personajelor pozitive. Iată, de exemplu, o scenă din Iarba rea de Aurel Baranga dintre personajul pozitiv Marin, intransigent la modul absolut, şi şovăielnicul profesor Andrei:
„Marin: — Tovarăşa Irina are dreptate. Nici o prudenţă nu e de prisos. Uite, oamenii ăştia sînt şi ei de la Radio… dar eu tot trebuie să le cer legitimaţia.
Andrei: — Copilării. (ironic) Au venit la noi să ne spioneze. Să ne smulgă secretul!… Să fim serioşi!
Marin: — Nu rîde, tovarăşe Andrei, nu rîde!
Andrei: — Lasă Marine! Ai ajuns maniac! Unde te uiţi, numai duşmani vezi!“ (Aurel Baranga, Teatru, E.S.P.L.A., Bucureşti, 1953, pag. 27).
În Minerii lui Mihail Davidoglu, Maria, nevasta lui Anton Nastai, deşi schiţată ca personaj şovăielnic, reprezintă, în raport cu Anton, bunul simţ necesar. Multe dintre reproşurile aduse lui Anton sînt, de fapt, dovada unei atitudini omeneşti nuanţate în faţa fanatismului rigid, a totalei neglijări de către Anton, personaj pozitiv, a omenescului:
„Maria (liniştită, îi întinde securea): — Haide, dacă ăsta e răspunsul ce-l aştept de la tine… Săracii de voi… Ce uşor vă jucaţi cu viaţa omului… Poate unde n-o preţuiţi nici pe a voastră“ (Mihai Davidoglu, Teatru, E.S.P.L.A., Bucureşti, 1954).
„Maria: — Vei fi ştiind, Toni, cum se scoate cărbunele, dar omul nu-i cărbune“ (pag. 171); „Maria: — Ce amesteci politica cu oamenii“ (pag. 184).
În povestea Rotiţa de Ştefan Gheorghiu, Viaţa românească nr. 9, septembrie 1949, un personaj pozitiv, Radu, dînd în primire strungul, pentru că pleacă la şcoală, îşi exprimă, prin gesturi ostentative, părerea de rău că părăseşte munca la strung. Totuşi, la facultate s-a înscris din proprie voinţă, a învăţat pentru admitere, un întreg efort, explicabil numai printr-o opţiune categorică şi, deci, toate părerile de rău înaintea plecării apar hilare. Nu alta e şi părerea lui Vlad, personaj negativ, care, luînd în primire strungul, se întreabă morocănos, de pe poziţiile unui formidabil bun simţ:
„Ce tot mă pisează la cap cu strungul lui? Să-i ia în spinare şi să plece dacăşi atît de drag. Vrea să-mi arate prin vorbe că-şi iubeşte maşina? Dacă-i este greu să plece, atunci de ce s-a mai înscris la examen?“
O replică de bun simţ în raport cu personajul pozitiv, Măriuca, are Grigoriţă, iubitul Măriucăi din schiţa lui Andrei Cazacu „Grigoriţă“:
„— Ce, Grigoriţă, tu te-ai lăsat de şcoală? C-am auzit c-o să te pună la gazeta de perete a sectorului…
— Ei, şi ce-ţi pasă ţie?
— Cum ce-mi pasă?
— Păi, da. Ce tu vorbeşti cu gazeta sectorului sau cu mine?“ („Almanahul tinerilor scriitori, 1954“, Editura tineretului, Bucureşti, 1954).