Fumatul e interzis pe toate aeroporturile lumii. Inclusiv pe cel din Milano. Ca să fie bine înţeleasă decizia, pe toţi pereţii aeroportului tronează o ţigară uriaşă de proporţiile unei rachete de croazieră, tăiată de o linie roşie, trasă de o mînă hotărîtă.
La Milano fac escală în drumul spre Marsilia. După trei ore de zbor, în care nu numai că n-am fumat, dar, mai mult, am fost nevoit să suport zîmbetele politicoase ale stewardeselor, simt o nevoie năprasnică să trag un fum. Popasul e de două ore. Îmbarcat pe alt avion, voi petrece încă două ore fără ţigară. Rătăcesc prin aeroport în căutarea rîvnitului loc pentru fumători. Pe parcurs mă încrucişez cu alţi exploratori. Nu ne-am văzut niciodată, n-o să ne mai vedem, sîntem din ţări diferite, ba chiar şi de pe continente diferite. Şi totuşi, fără să ne ştim, îmi dau seama imediat, din ceva misterios, ascuns în priviri, că facem parte din comunitatea fumătorilor. Cu cîţiva dintre cei întîlniţi în cale mă regăsesc afară din aeroport, în jurul unei scrumiere plantate la cîţiva metri de uşă. Nu scrie nicăieri că aici se găseşte scrumiera salvatoare, Polul Nord al oricărui ins pornit în căutarea unui loc de fumat. Şi cu toate acestea iată-ne cu toţii în jurul scrumierei cu picior, scundă, pipernicită, neînsemnată. Cum de-am găsit-o cu toţii rămîne un mister. Misterul pe seama căruia punem descoperirea oazei în imensitatea de nisip. Sau misterul care explică de ce a ţinut-o Columb tot aşa, pînă cînd a dat de pămînt. Oricum, aşa cum stăm în jurul scrumierei, tropăind să ne încălzim, deoarece primăvara face nazuri, părem nişte bieţi călători strînși la focul sărac al unui jăratic înainte de a se stinge pentru totdeauna în întunericul nesfîrşit. Şi cu toate acestea, feţele noastre reflectă o fericire intensă. N-avem decît o grijă:
Să dăm gata cît mai multe ţigări, să ne facem în piept o rezervă de fum suficientă pentru a trăi din ea, ca dintr-o pungă de sînge sau ca dintr-o pungă de oxigen, cele cîteva ore de pe cursele care ne aşteaptă cu anunţul: Fumatul strict interzis!
Privindu-i pe cei din jurul scrumierei cum întind mîinile către obiectul de alamă, cum tac pentru a putea să tragă cît mai mult fum în piept, realizez în ce constă veritabila forţă a unei minorităţi. Intoleranţa majorităţii, a nefumătorilor, tradusă în persecuţii, în interziceri, în grămădiri în ghetouri, ne-a dat nouă, fumătorilor, o solidaritate unică, pe deasupra naţiei, vîrstei, sexului, o solidaritate pe care au împărtăşit-o doar primii creştini în timp ce erau aruncați la lei pe post de aperitiv.