Miercuri seară, la 18, cînd urma să se transmită cel de-al 200-lea episod şi ultimul din telenovela Inimă sfărîmată, în Vintileasa, ca şi în judeţ, ca şi în ţară, se aşternu tăcerea.
Toţi cei din sat, cu mic cu mare, se aşezară în faţa televizoarelor încă de pe la 16, pentru a vedea, în fine, dacă Juana, căreia mulţi îi ziceau (din greşeală, nu din răutate) Joiana, e vie şi, mai ales, dacă se va mărita, în fine, cu Ernesto, fiul cel mare al latifundiarului.
Episodul 199, urmărit cu aceeaşi aţîţare, se încheiase cu o scenă care dăduse peste cap viaţa Vintilesei. După genericul de la final, înainte ca nişte bărbaţi în iţari şi cu căciuli miţoase trase pe frunte să deschidă gura pentru a hăuli ceea ce ei credeau a fi o doină, în debutul emisiunii Cîntece de dor și jale / Pe la poarta dumitale, nimeni nu mai ieşi din case. Afară, în grajd, vaca zbiera de foame, un viţel cu tupeu se freca de gard, cu scopul vădit de a-l dărîma. Ei însă, vintileştenii n-aveau inimă să se ridice de pe scaunele de pe care urmăriseră secvenţa de final în care avionul, luat de Juana, îmbrăcată în rochie de mireasă, se prăbuşeşte în ocean.
A murit?! se întrebară, pe jumătate distruşi sufleteşte, pe jumătate curioşi, cei din sat, îmboldiţi şi de faptul că ultima secvenţă era cea cu Juana spunîndu-i lui Ernesto la telefonul mobil:
Ne prăbuşim! Nu uita că te iubesc! Voi fi numai a ta!
Satul se împărţi în două.
Femeile, mai ales, boceau pe rupte, lovite de deznădejdea de a vedea că eroina lor preferată, Juana, fiica femeii de serviciu la tatăl lui Ernesto, moare după ce, timp de 173 de episoade, se luptase ca o leoaică pentru a păstra pură dragostea sa faţă de Enresto, tînăr frumos, să-l pici cu ceară, absolvent cu magna cum laude al universităţii din Bogota, protector al indienilor şi sprijinitor al săracilor din întreg ţinutul, plecat de acasă în semn de protest faţă de comportamentul neomenos al tatălui.
Cealaltă jumătate a satului, alcătuită cu precădere din bărbaţi, susţinea că jocul nu s-a sfîrşit. Nu e obligatoriu ca toţi pasagerii unui avion care cade în ocean să moară. S-au consemnat cazuri în care aparatul a mers aşa pînă la primul port sau cazuri cînd unii pasageri s-au salvat şi au înotat pînă la prima insulă locuită.
Săptămîna care urmă, pînă miercuri, cînd se difuza episodul 200 şi ultimul, trecu în Vintileasa sub semnul unor frămîntări vecine cu convulsia. Pe uliţele noroioase din Vintileasa-Deal, în Vintileasa Centru, pe platoul asfaltat din faţa Marketului, în autobuzul Vidra-Floreşti, ba chiar şi în incinta prăvăliei de sicrie deschisă non-stop, se discuta numai şi numai dacă Juana a murit sau nu.
Culmea e că nici producătorii nu fuseseră mai liniştiţi în săptămîna respectivă. Ca multe alte telenovele, Inimă sfărîmată se realiza din mers, altfel spus, de la un episod la altul. Se luase această decizie, pentru că la născocirea fiecărui nou episod trebuia să se ţină cont de audienţa făcută de episodul anterior.
Scenariştii (erau vreo zece, o întreagă echipă, din care făceau parte şi autori de dialoguri şi de replici propuse pentru a deveni celebre) depindeau şi de evenimentele din cadrul echipei de actori, de problemele financiare ale producătorilor, de hachiţele vedetelor. Spre exemplu, pe la episodul 131, contabilul şef al producţiei semnală că bugetul aprobat pentru tronsonul de zece episoade risca să fie depăşit. În ultimele episoade, Ernesto folosea un avion privat pentru a se deplasa dintr-un loc într-altul al Columbiei. Aparatul închiriat de Casa de producţie costa al dracului. Confruntaţi cu depăşirea dramatică a bugetului, producătorii cereau scenariştilor să rezolve problema.
Şi scenariştii o rezolvară.
Episodul următor îl surprinde pe Ernesto hotărînd să nu mai folosească avionul, după ce o bătrînică săracă îi ceruse un dolar ca să-şi ia o pîine.
Momentul produce un declic în conştiinţa lui Ernesto.
În timp ce el risipeşte banii pe un alint de lux, oamenii săraci n-au nici măcar un dolar, ca să-şi ia o pîine. În consecință, Enersto dădu bătrînicii 1000 de dolari, mai precis, un Cec de o mie de dolari, că nu umbla la el cu cash, hotărăşte să meargă doar cu bicicleta. În episoadele următoare, după ce ultimul se încheiase cu Ernesto punînd pe facebook poze cu el pedalînd pe străzile Bogotei, eroul va călători cu bicicleta chiar de la o țară la alta.
Înaintea celui de-al 200-lea episod şi ultimul, scenariştii se pomeniră cu o problemă extrem de dificilă, aparent fără rezolvare.
Eva Castellio, interpreta Juanei, se certase între timp cu Juan Boschito, interpretul lui Ernesto. Cei doi se combinaseră în timpul filmărilor, lucru de altfel inevitabil, deşi amîndoi erau căsătoriţi şi cu copii. Telenovela se întindea pe parcursul a aproape 5 ani. Timp în care actorii, actriţele, cameramanii, scenariştii, macheuzele, armurierii, bodyguarzii chiar, într-un cuvînt toţi cei implicaţi în realizarea telenovelei, se vedeau constrînşi să stea împreună într-o locaţie de la marginea Bogotei, unde se afla studioul care producea filmul.
Izolarea, firea hachiţoasă, plictiseala de după program, toate acestea făceau ca în lumea din care ieşea săptămînal un episod din Inimă sfărîmată să se petreacă întîmplări de destin.
Cît timp durase filmarea, membrii echipei se certaseră şi se împăcaseră de 531 ori, zece actriţe divorţaseră şi se recăsătoriseră de cîteva ori cu zece actori, cei mai mulţi interpreţi de roluri secundare. Unul dintre scenarişti încercase să se sinucidă cu un pistol de recuzită, şi o secretară de platou, chiar se sinucisese, lăsîndu-se muşcată, asemenea Cleopatrei, de o viperă adusă în tabără pentru vraja pe care urma să i-o facă Juanitei o ţigancă întîlnită întîmplător într-un supermarket.
Se înţelege că Eva se combinase cu Juan Boschito, deşi amîndoi aveau familie. Juan avea cinci copii de indieni înfiaţi din motive publicitare. După un timp, Juan o părăsise pentru Maria, una din fetele de la Machiaj venită între timp în echipă. Juana îi făcuse fetei de la Machiaj un scandal enorm într-o zi cînd se dusese dinadins la aceasta pentru a fi aranjată. Nu pomenise un cuvînt despre relaţia fetei cu Juan Boschito. O acuzase însă, în gura mare, că habar n-are să machieze, că o făcuse de arăta ca o babă şi, pe deasupra, îi mai şi miroseau subţiorile. Peste chestia cu profesia, fata trecu uşor, mai ales că Juana avea dreptate. Chestia cu subţiorile o scoase însă din minţi. Cum nu putea să se repeadă cu gheruţele în părul celeilalte, îşi scoase rapid fusta şi bluza şi sutienul şi chiloţii şi, goală puşcă, se dădu pe la nasul actriţei spunîndu-i să miroasă.
Va vedea că trupul ei respiră parfum de zori de zi şi nu miros de subţiori.
Cert e că producătorii se treziră pe cap cu o problemă aparent insolubilă.
Eva refuza îndîrjită să apară în episodul final destinat, potrivit scenariului, să găzduiască nunta şi, îndeosebi sărutul celor doi miri. Contractul actriţei era destul de însemnat în plan financiar. Producătorii purceseră de îndată la negocieri cu Eva, atrăgîndu-i atenţia asupra sumei de bani pe care risca s-o piardă. Cearta între cei doi începuse în timp ce se filma penultimul episod. Actriţa era pe cît de talentată, pe atît de încăpăţînată. Era în stare să dea cu piciorul la o avere pentru o simplă hachiţă. Tocmai de aceea, pentru orice eventualitate, finalul episodului suferi o transformare spectaculoasă. Secvenţei cu care trebuia să se încheie episodul – Juanita privind pe fereastra avionului norii care refăceau, în închipuirea ei, portretul lui Ernesto – i se adăugă secvenţa cu eminenta prăbuşire a avionului. În funcţie de rezultatul negocierilor episodul următor şi ultimul avea să se deschidă fie cu anunţul privind moartea Juanitei, fie cu apariţia ei, vie şi nevătămată – sau, mă rog, vătămată, dar nu atît de grav încît să amîne nunta.
Astfel că nu numai cei din Vintileasa, dar nici producătorii telenovelei nu ştiau dacă Juanita va scăpa sau nu cu viaţă din simplul motiv că negocierile cu Eva erau în plină desfăşurare.
Eva nici nu voi să audă de finalul cu scena nunţii şi, auzi! brr! cu scena sărutului. Cum să se sărute ea, fie şi aşa, de ochii telespectatorilor, cu porcul de Juan Boschito?!
A jignit-o profund, a umilit-o! şi aici Eva izbucni în hohote de plîns cu sughiţuri, moment care nu-i impresionă deloc pe producători, nici măcar din punct de vedere artistic, dat fiind că aşa ceva putea interpreta pînă şi o figurantă, d-apoi actriţa care juca în rolul principal.
Atenţi însă la supărarea Evei, producătorii renunţară la ameninţarea cu banii şi optară rapid pentru o altă cale:
Cea a satisfacţiei date orgoliului rănit al Evei.
Dosarul actriţei, obţinut cît ai clipi, le spunea că în alte împrejurări, chestiuni asemănătoare se rezolvaseră prin alinarea Evei.
Convocaţi, scenariştii, singurii capabili să conceapă un scenariu şi pentru o situaţie de viaţă, propuse ca fata de la Machiaj să-l înşele pe Juan cît mai ostentativ cu un figurant.
Juan, aflînd, urma să îngenunche la piciorușele Evei, mărturisind că fusese nu doar un nemernic, dar şi un prost.
Fata de la Machiaj, în schimb, urma să fie concediată cu tărăboi (se înţeleseseră cu ea să joace teatrul ăsta în schimbul unui rol, deocamdată secundar, în viitoarea telenovelă), ba mai mult, ea avea să meargă la Eva şi să-şi ceară scuze.
Toate aceste lucruri, deşi confidenţiale, urmau să ajungă în toate tabloidele, cu ştirea celor implicaţi, desigur.
O dată duse pînă la capăt aceste manevre, Eva acceptă să joace pe mireasa fericită în episodul final. Nu mai voia să fie amanta a lui Ernesto, dar îl iertase, după ce consiliera de imagine, plătită binişor de producători, o sfătuise c-ar fi bine să treacă mărinimoasă.
Scenariştii se grăbiră să scrie episodul final. Nu mai era timp şi nu mai erau nici bani pentru cîteva secvenţe cu avionul prăbuşindu-se în mare, cu Juanita salvîndu-se prin hublou şi pescuită de un tînăr de bani gata, răpitor de frumos, căruia însă eroina îi rezistă cu brio, inima ei aparţinînd pentru totdeauna lui Ernesto. Locul acestor secvenţe îl luă o încropeală – cum îi ziceau producătorii, nu fără cinism- credibilă însă pentru consumatorii de telenovelă. Ernesto afla de prăbuşirea avionului, dar şi de salvarea Juanitei de la televizor. Nu era cine ştie ce problemă să se filmeze secvenţe cu Ernesto urmărind la televizor ştirea despre prăbuşirea avionului şi miraculoasa salvare a Juanitei. În plus, succesiunea secvenţelor asigura şi o audienţă uriaşă, întreagă planetă urmărind cu sufletul la gură evoluţia palpitantă a evenimentelor.
Se înţelege că ora 18, ora de începere a ultimului episod, a fost aşteptată în Vintileasa cu pregătiri febrile. Toată lumea şi-a verificat televizoarele ca nu cumva să se strice exact în timpul difuzării. Fuseseră multe situaţii în care, din o mie şi una de motive, se întrerupsese curentul. Primarul îl sună pe preşedintele Consiliului Judeţean punîndu-l în gardă în legătură cu pericolul întruchipat de pana de curent. Cei din Vintileasa, năbădăioşi din fire, ar fi ieșit din case şi ar fi distrus totul în cale. Ca să nu mai spunem că la scrutinul aflat la cîţiva paşi de aceste zile partidul primarului şi al preşedintelui de Consiliu judeţean risca să piardă la scor. Preşedintele îl linişti spunîndu-i că s-au luat măsuri pentru ca energia electrică să nu fie întreruptă în tot judeţul, nu numai în Vintileasa.
O dată asiguraţi că televizoarele vor funcţiona, cei din Vintileasa trecură la pregătirea confortului. Fură cumpărate baxuri de apă minerală, lăzi cu sticle de bere, saci de seminţe prăjite (de floarea soarelui şi de dovleac), aparate de aer condiţionat.
La 17,30 Vintileasa era un sat pustiu. Nu se vedea ţipenie de om. Cîinii, surprinşi de liniştea nefirească, dădură buzna pe uliţe şi prinseră să urle, deznădăjduiţi că nu dau peste cineva pe care să-l muşte.
Pe la 17,45, spre uluirea cîinilor şi a jivinelor ieşite din ascunzişuri, pentru că simţiseră satul pustiu, prin Centru putu fi văzută o fiinţă vie. Un ins înalt, slăbănog, cu o pălăriuţă de paie, marcat de un aer descumpănit.
Nu, nu era un ins din Vintileasa, nici măcar un ins din România, ci un englez, un turist pe cont propriu, care coborîse din cursa de Vidra după ce, întrebînd în engleză, cei din microbuz, în frunte cu şoferul, care nu ştiau decît engleză de Oxford, în nici un caz cea populară, vorbită de turist, confundaseră staţia de la Supermarketul din Vintileasa cu staţia Terminus.
La ora 18, cînd melodia binecunoscută pusă pe toate CD-urile, repetată la nunţi, botezuri, tăieri ale moţului, izbucni în televizoare, toată Vintileasa era în faţa aparatelor. Nu numai cei din Vintileasa, dar şi cei în trecere prin sat; surprinşi de ora începerii departe de casă, ei se aranjară pe la diferiţi gospodari ca să poată urmări episodul. Culai Purdel, proprietarul bodegăi La pistolarul din Vestul Sălbatic, înfăţişînd pe firmă un ins vînjos, descheiat la centura de cartuşe, dădu cu acest prilej lovitura. Un autocar cu turişti în drum spre Munţi avu nevoie de un televizor la care călătorii să urmărească ultimul episod din Inimă sfărîmată. Singurul local deschis din cele 10, cîte avea Vintileasa, era cel al lui Culai Purdel. N-o făcuse întîmplător. Mirosise afacerea şi, socotind că va putea vedea şi el episodul, adusese în crîşmă televizorul de acasă, un aparat cu plasmă, şi afişă pe geamuri, pe uşă, anunţul:
Aici şi numai aici poate fi vizionat ultimul episod.
Ghidul grupului de turişti, pornit prin sat în căutarea unui televizor, văzu anunţul, intră în bodegă, se tocmi cu Culai Purdel şi ajunse cu acesta la o înţelegere:
Potrivit negustoriei, fiecare călător urma să achite înainte de debutul episodului preţul a 10 beri (n-avea importanţă dacă le bea sau nu) în schimbul dreptului de a viziona episodul.
Telenovela se încheie cu secvenţa sărutului celor doi miri, urmată de un foc de artificii plătit de tatăl lui Ernesto care, pe patul de moarte fiind, se împăcă cu fiul căruia îi lăsă toată averea.
Brusc în toate casele din Vintileasa izbucni lumina. Deşi becurile şi energia erau aceleaşi, lumina părea sărbătorească, triumfală chiar.
Din casa lui Petre Licăreţu ieşi pe ascuns Vasile Licăreţu, tatăl lui Petre Licăreţu, mort cu un an în urmă. Aflînd că telenovela se încheie în seara asta, Vasile Licăreţu veni special de pe Lumea ailaltă pentru a vedea episodul final.
Şi acum, că Juanita se căsătorise cu Ernesto iar Ernesto deveni unul dintre cei mai bogaţi oameni din Columbia, Vasile Licăreţu se grăbea să spună şi altora, morţi cu un an sau doi în urmă, că totul se terminase cu bine.