La Nisa, plaja populară, pe care-mi duc veacul dimineață de dimineață, împărțind prăjitul la soare cu datul din mîini în apă (de două ori într-o zi) și cu lectura unei cărți de pe tabletă, se învecinează cu Plaja cîinilor. Un soi de minigard (ocupă doar mijlocul, de o parte și de alta sînt goluri), desparte plaja oamenilor de capul lor, de cea a oamenilor cu cîini. Despre plaja asta, a cîinilor, am mai scris. Nici acum, după o lună de stat la plajă, nu mi-e limpede dacă a fost înființată pentru cîinii care pot veni doar cu oamenii sau pentru oamenii care n-au cu cine lăsa cîinele și atunci îl iau cu ei la baltă. Sigur e că, apucîndu-mă să studiez problema, am băgat de seamă că pentru oameni cîinii sînt pur și simplu niște anexe. Altfel spus, n-am văzut stăpînii de cîini consacrîndu-și orele de pe plajă grijei față de cîini. Ca, de exemplu, să intri cu ei în apă cînd aceștia țin să se îmbăieze. Am văzut bărbați, femei, cupluri, june, juni, făcînd plajă, scăldîndu-se, jucînd volei în apă cu o minge ca de tenis, în timp ce cîinii se învîrteau în jurul lor, se așezaseră în fund și-i lingușeau cu privirile și cu limba, sau le săreau pe piept cînd stăpînii se ridicau în picioare. Puține erau cazurile cînd stăpînii îi băgau în seamă. Cînd intrau în apă, cîinii îi urmau pe oameni și nu oamenii pe cîini, cum s-ar fi cuvenit pe plaja cîinilor. Din cînd în cînd ,parcă amintindu-și că sînt cu cîinele sau cu cîinii, stăpînul lua de jos ceva (o minge, o bucată de lemn) și o arunca în apă. În acel moment, cîinele, care-l urmărise pînă atunci slugarnic (slugărnicie de cîine, unică în Natură) sărea în sus lătrînd vesel că-și poate dovedi abnegația și intra în apă. Înnota (cîinește, cică!) pînă la obiect, îl lua în gură și se întorcea cu el la țărm, puîndu-l triumfător la picioarele stăpînului. Ieșind din apă, cîinele arăta ca dracuʼ.
De cele mai multe ori, la plecare, Stăpînul trecea pe la instalația de duș și robinet. Nu pentru a-l spăla pe cîine, ci pentru a-i da să bea apă. După care stăpîn și cîine, urcau treptele scării pînă la Promenadă, străbăteau banda de astfalt și așteptau cuminți ca roșul să coboare în verde, fără a mai trece prin galben.
*
Căldurile intense din ultima vreme i-au făcut Titiziei un infern viața pe balconul principal. Un timp și-a asigurat minima răcoare lungindu-se pe burtă pe o gură de aerisire. Acum însă prin gaură vine aer cald ca printr-o țeavă de aburi.
Soția a decis s-o mute pe balconul dinspre stradă. E mai răcoros, și, pe deasupra, are o plantă cu frunte late ca de eucalipt, sub care o ființă se poate adăposti ca sub o umbrelă.
Operațiunea n-a fost ușoară. Mutarea a presupus vîrîrea ei în cușcă. Din motive care-mi scapă, cușca îi trezește reacții virulente de apărare. Și-a scos gheruțele. A fost nevoie s-o învelim într-un prosop ca să nu ne zgîrîie. De cum a simțit că se întîmplă ceva, Tzontzy, a cărui curiozitate o întrece pe cea a unui jurnalist de investigații, s-a și înfățișat la fața locului. Ne-a urmărit pe tot parcursul transportului în balconul dinspre strada mare, balcon ce dă din dormitor. Am pus pisicuța pe balcon. De cum a ieșit din cușcă, a făcut țuști sub frunze și acolo a încremenit. Soția a închis ușa și a tras perdeaua.
Tzontzy a rămas de strajă la geam. Nu-l poate deschide. Poate de aceea nici nu încearcă. Stă acolo, cu botul aproape lipit de sticlă și se mulțumește să miște pe podea încolo și încoace coada, care-i servește ca instrument de comunicare publică. Încerc să-mi dau seama ce urmărește. Soția, doctor docent în mîțe, zice că nu urmărește nimic precis. Stă acolo și în tot acest timp micul calculator din căpșorul lui socotește cum ar putea ajunge la pisicuță ca s-o jumulească.