Primarul Victor Baboi a stat puţin în fruntea comunei. Şi-a dat demisia la cîteva luni de la victoria în alegerile parţiale şi a plecat în Spania, la cules de căpşuni. A reuşit, totuşi, să dea gata bugetul primăriei pe un an, comandînd în Caraibe trei palmieri, pe care i-a plantat în curtea sediului. Palmierii au rămas şi după dispariţia lui Victor Baboi în imensitatea plantaţiilor de căpşuni. Urmaşul lui, Gheorghe Gheorgiţă, numit interimar, avea să se confrunte cu o mare problemă: palmierii îngheţau. Nu-i vorbă, i-ar fi putut pune la pămînt în doi timpi şi trei mişcări, mai ales că-l scoteau din sărite, amintindu-i în plin viscol că în alte părţi ale lumii oamenii se plimbă în cămăşi cu mîneci scurte pe sub palmierii alintaţi de razele soarelui. Numai că palmierii fuseseră luaţi în primire de o organizaţie de ocrotire a arborilor mediteraneeni obligaţi de globalizare să crească în clime ostile. Era o organizaţie cu sediul în Floreşti, dar cu puternice relaţii în lumea întreagă, din Consiliul de conducere făcînd parte şi nevasta unui şef de Stat din Europa Occidentală. Gheorghe Gheorghiţă trebui să renunţe la planul de a-i tăia într-o noapte, punînd totul pe seama unor hoţi de lemne, şi să calculeze cum să încălzească palmierii buclucaşi. La sugestia unui consilier comunal, care muncise la negru în Africa, angajat al unei firme de cîntărire a palmierilor, cei trei arbori fură încălziţi cu lemne. Se aduseră din Pădurea Satului cîteva camioane de lemne, se amenajă o vatră, şi astfel, toată iarna palmierii fură ocrotiţi împotriva frigului. Se dovedi pînă la urmă o iniţiativă lăudabilă, pentru că mulţi dintre cei ce aşteptau autobuzul de Floreşti veneau să se încălzească. În plus, supuşi unei situaţii aparte, palmierii se modificară genetic şi, în primăvara următoare, lăsară să se înţeleagă că ar putea face nuci.
Banii pentru întreaga tevatură îi obţinu primarul destul de uşor. Mări taxa de căsătorie şi propuse Consiliului introducerea taxei pe virginitate. Aceasta din urmă trebuia plătită de cuplurile în care fata nu putea aduce adeverinţă că-i virgină.
Nu peste mult timp energicul primar reuşi să treacă prin Consiliu o Hotărîre privind măsurile ce trebuie luate pentru promovarea imaginii satului lume. Gheorghe Gheorghiţă avea nevoie ca de aer de această Hotărîre. De fapt, nu de Hotărîrea propriu-zisă, deoarece vintileşenii aflaţi în Italia treceau drept români în general, confundaţi cu rromi, şi, în consecinţă, furturile de statui de împăraţi romani, în care se specializaseră ei (din bronzul sandalelor se făceau, în ţară, cei mai căutaţi pitici de grădină) erau puse pe seama românilor, ci de banii alocaţi din bugetul primăriei pentru această acţiune. Gelu, băiatul cel mare al primarului, lucra la Tokio, ca purtător pe braţe al adolescentelor care leşinau de entuziasm la spectacolele date de vedetele planetare venite în turneu în Japonia.
– Nici nu ştii – îi zicea el lui taică-său, cînd venea pe acasă, de Crăciun, să ia caltaboşi, deoarece în Japonia nu se găsea aşa ceva – ce înseamnă să ţii în braţe o japoneză leşinată. O poţi pipăi cît vrei şi pe unde vrei. Spre deosebire de europene (Gelu lucrase în acest domeniu şi la o discotecă din Bahamas), care te cîrpesc imediat ce se trezesc, japonezele, crescute pînă în noaptea nunţii fără să ştie ce-i aia mînă pipăindă de bărbat, îţi mulţumesc cu plecăciuni şi-ţi dau drept răsplată lănţişorul de aur de la gît.
Băiatul îl îndemnă astfel să vină dea o fugă pînă în Japonia şi să lucreze o noapte, împreună cu el, la cărat de japoneze leşinate.
– Bine, bine, zisese Gheorghe Gheorghiţă, la tine e de înţeles că nu te pălmuiesc, eşti tînăr, dar la mine, care nu mai sunt chiar atît de tînăr, nu risc să mă acuze de corupere de minore?!
– Nu rişti, tată! Nu ţi-am spus că ele nu ştiu ce-i aia pipăitul?! Îl cred un fel de obicei din tradiţia noastră populară.
Se înţelege că, o dată trecută Hotărîrea, unul dintre beneficiari avea să fie chiar el, care avea să meargă în Japonia pentru a promova imaginea Vintilesei.
De la şedinţa crucială lipsiseră cîţiva consilieri. Fane Grosu, plecat în Germania să aducă un transport de potcoave pentru fierăria sa, înscrisă la Registrul Comerţului sub numele de Barosul&Fii. În ţară, ba chiar şi în Europa, nu se mai fabricau potcoave. De fapt, se fabricau, şi încă în cantităţi însemnate, nu mai că nu erau potcoave tradiţionale, din cele bătute în caiele, ci potcoave moderne, dintr-un aliaj care imita pîsla, şi dotate cu senzori. Cînd copita calului depăşea o anumită viteză de punere pe asfalt, un semnal pornit din potcoavă trecea prin picior, prin corp şi ajungea la cap sub forma unui Ptrr.. sonor, imitînd perfect vocea stăpînului. Ileana Caliţa, care nu se întorsese încă de la Bucureşti, de la un Congres al vrăjitoarelor din zonele de deal ale Europei Centrale şi Răsăritene. Vasile Păvălucă, ocupat pînă peste cap cu înlocuirea taraşilor de la poarta de la drum, putreziţi de timp, cu unii noi, de care făcuse rost cu greu. Printr-o Hotărîre de Guvern recentă, din cadrul măsurilor, mai ample, de protejare a mediului înconjurător, fusese interzisă folosirea lemnului la gardurile de la ţară şi la crucile de înmormîntare a persoanelor cu un salariu peste minimul garantat.
Consilierii prezenţi erau decişi să boicoteze iniţiativa primarului. Habar n-aveau ce-i aia promovare şi, cu atît mai mult, ce-i aia imaginea Vintilesei în lume. Erau însă furioşi pe Gheorghe Gheorghiţă, pentru că acesta, luînd exemplul şefilor săi pe linie de partid, de la Bucureşti, le tăiase alocaţia pentru ţuica de şedinţă, punînd capăt unui privilegiu pe care îl aveau consilierii încă din 1990. Atunci, în focul luptei pentru lichidarea rămăşiţelor dictatoriale, se hotărîse ca şedinţele Consiliului să se desfăşoare într-o atmosferă democratică destinsă. Se pusese capăt astfel interdicţiilor de a intra şi ieşi cînd voia consilierul, de a sta cu căciula în cap, de a căsca fără a pune mîna la gură şi de a rîgîi fără a spune după asta, cît mai clar cu putinţă, Pardon, vă rog, să mă iertaţi! Pe acest fundal de democratizare a primăriei din Vintileasa, se propusese – şi se votase în unanimitate – alocarea unei sume de la bugetul local pentru un pahar de ţuică fiartă de fiecare şedinţă. Sumă în care intra preţul băuturii propriu-zise, precum şi plătirea suplimentară a femeii de serviciu, ca să spele paharele şi să fiarbă ţuica la foc mic.
Pe parcursul anilor, multor privilegii ale consilierilor li se pusese capăt. Cel al ţuicii de şedinţă rămăsese însă neclintit. Nimeni nu avusese curajul să se atingă de el. Cum nimeni nu îndrăznise să pună în discuţie privilegiul consilierilor bărbaţi de a folosi, pe timpul şedinţelor, şi WC-ul pentru Femei al primăriei.
Gheorghe Gheorghiţă însă avusese tupeul de a le lua consilierilor acest privilegiu, devenit deja o tradiţie a democraţiei locale. Drept urmare, consilierii se încărcaseră de-o antipatie profundă faţă de el, exprimată nu numai în votul contra oricărei propuneri, dar şi în ostentaţia cu care i se adresau cu Tovarăşe în loc de Domnule sau chiar în absenţa oricărei preocupări de a se spăla pe picioare înainte de a veni la şedinţă.
La fel se petrecură lucrurile şi în prima parte a şedinţei despre imaginea Vintilesei în lume.
În hotărîrea de a-l boicota, consilierii apelară la un mijloc imbatabil în cazul şedinţelor: invocarea viciului de procedură.
Procesul verbal al şedinţei era scris de Lilica Balcan, secretara primăriei. Or, Lilica lipsea. Cum hotărîrea ca ea să scrie Procesul verbal fusese luată de Consiliu la şedinţa de constituire, în urmă cu doi ani, cînd nu izbucnise conflictul dintre primar şi consilieri, desemnarea unei alte persoane nu se putea face decît tot prin votul Consiliului.
Or, de data asta, Consiliul nu voia să-şi dea votul.
La început, Gheorghiţă Gheorghe încercă să-i convingă spunîndu-le că Lilica lipseşte motivat: aşteaptă un e-mail de la Guvern. Şi cum e singura din Vintileasa care ştie să umble pe autostrada Internetului fără să dea un mesaj peste ea şi s-o calce (zicea primarul), nimeni altcineva nu-i putea ţine locul la computer. De scris Procesul Verbal putea oricine dintre cei de faţă. De primit un e-mail de la Bucureşti, doar Lilica era capabilă.
Într-adevăr, Lilica aştepta un e-mail, dar nu de la Guvern, ci de la un ins din Australia, cu care intrase azi-noapte în dialog.
Lilica Balcan era nemăritată. La un moment dat a fost cît pe-aici să se mărite. A ajuns pînă la nuntă. Ba chiar pînă la miezul nunţii.
Potrivit tradiţiei, mireasa trebuia furată. Şi s-a lăsat furată. Trei prieteni comuni au urcat-o într-o Dacia şi au pornit să dea o raită prin jur, pînă trecea timpul prevăzut de tradiţie.
La un moment dat, plictisiţi de atîta învîrtit în loc, cei trei, împreună cu mireasa, s-au gîndit să se repeadă pînă în satul vecin, să-i facă o surpriză lui Milică. Milică era un tînăr sfios, care nutrise ceva sentimente pentru Lilica, dar n-avusese curaj să i-o spună. Lilica, fată vînjoasă, cu tupeu (pe vremea aia, vindea bomboane la un butic din Floreşti), ştia că Nelu o iubeşte, şi făcea haz de el, încîntată cînd îl vedea înroşindu-se ca sfecla. Acum, Nelu învăţa de zor, ca să dea la Facultate, şi ei se stricau de rîs imaginîndu-şi ce mutră o să facă el cînd o s-o vadă la poartă în rochie de mireasă.
Prin pădurea lui Strîmbeanu, maşina se strică. Pînă să vină cineva din sat s-o tracteze, cei doi (unul se dusese în sat după un tractor) s-au pus pe băut bere. Au băut suficient de mult ca să nu te mai înţelegi cu ei. Pe Lilica, deşi fată tare, a apucat-o plînsul văzînd că s-a înnoptat de-a binelea şi ea nu s-a întors încă la nuntă.
O luă pe jos, dar se rătăci.
Au găsit-o pe la 3 dimineaţa, pentru a-i spune că s-a spart nunta.
Se zvonise că a fugit cu unul dintre cei trei.
Deşi ajunsese, iată, secretara Consiliului, Lilica Balcan nu reuşise să se mărite. Anii treceau şi ea se gîndea cu groază că o să rămînă fată bătrînă.
După ce Primăriei i se instală Internetul, descoperi numeroase site-uri dedicate legăturilor erotice la distanţă. Le studie cu atenţie şi, în cele din urmă, îşi luă inima-n dinţi. Îşi aranjă o poză de vampă şi sub ea, postă următorul text:
„Par blîndă?
Te înşeli.
Să ştii că sunt sălbatică în iubire.
Nu crezi?
Vino de mă încearcă!”
Înainte de a scrie acest îndemn, şovăi, gîndindu-se că era prea provocator. În cele din urmă îl trecu, socotind – şi pe drept cuvînt – că pe Internet n-ar putea să vină s-o încerce nici măcar Făt-Frumos, ştiut fiind că pe vremea lui omenirea nu cunoscuse un alt vehicul mai acătării decît calul.
Primise numeroase mesaje, care de care mai ispititoare, unele fiind semnate de conţi, baroni, ba chiar şi de un Împărat. Acceptă să intre în dialog doar cu un ins din Australia, care se dădu drept strănepotul Reginei Victoria a Marii Britanii şi, în consecinţă, zicea că el şi nu Prinţul Charles va succede la tronul Angliei.
Primarul reuşise să-i convingă printr-un şiretlic. Printre cei prezenţi, se număra şi Culai Viţelaru, erou al Revoluţiei din Decembrie, singurul din sat. Cînd nu participă la şedinţele Consiliului, Culai Viţelaru moţăie pe prispa casei sale din Vintileasa-Deal. Nu face nimic toată ziua. Îl întreţine nevastă-sa, plecată la muncă în Italia şi angajată la un conte, căruia îi şterge blazoanele.
În 22 decembrie, an de an, iese din amorţeală, îşi pune costumul cel scump, pus de o parte pentru înmormîntare, şi merge la Televiziunea locală din Floreşti, unde vorbeşte despre eroicele zile ale Revoluţiei. Spune an de an, de fiecare dată, cam aceleaşi lucruri. Cum a pornit spre sediul Comitetului judeţean de partid în fruntea unui grup de revoluţionari, cum a înfruntat tancurile ce făcuseră zid în jurul sediului şi, mai ales, cum îi şuierase pe la urechi gloanţele trase de securişti.
În realitate, Floreştiul nu cunoscuse nici o Revoluţie. Primul secretar o ştersese din sediu de cum auzise că la Bucureşti Ceauşescu plecase cu elicopterul. Lăsase pe birou toate lucrurile sale personale, ţigările, stiloul şi o brichetă din RFG, luată într-un schimb de experienţă cu tovarăşii comunişti nemţi.
Culai Viţelaru dormise în noaptea aia într-un gang, că-l dăduse nevasta afară din casă: venise iar beat şi, lucru mult mai grav, fără o leţcaie.
Cînd la Bucureşti Ceauşescu o ştersese cu elicopterul, el era la uşa primului secretar. Aştepta să intre în audienţă, să i se dea şi lui un loc la un cămin de nefamilişti.
După Revoluţie, scutit de impozit fiind, îşi cumpărase o casă în Vintileasa-Deal.
De cînd s-a instalat Internetul, el îl bate la cap pe primar să-i dea voie să-i trimită nevestei, prin e-mail, poza viţelului pe care l-a fătat vaca în timp ce ea era plecată. S-o arate pe acolo. Poate găseşte pe cineva să-l cumpere. Are o pată albă în frunte şi, dacă te uiţi mai bine la el, vezi că e gata să bufnească în rîs. Primarul l-a refuzat însă, susţinînd că Internetul primăriei nu poate fi folosit în scopuri personale.
– Dacă ai trimite un text, mai treacă-meargă, îi spunea Gheorghe Gheorghiţă. Dar aşa, o poză şi încă una a unui viţel, e destul de riscant. E-mail-urile sunt verificate de americani prin satelit. Şi cum, de regulă, prin e-mail se trimit fotografii ale celor dragi – copii, neveste, amante – cine să creadă că e vorba de poza unui viţel şi nu a lui Ben Laden?!
Acum însă, ştiind că Vasile Viţelaru se bucura de autoritatea unuia care apare la televizor, îi propuse un tîrg: poate trimite e-mail-ul cu poza (îl va ajuta Lilica să pară că e vorba de un viţel oficial), dacă se oferă să scrie el Procesul-Verbal. Pusă la vot, propunerea trecu în unanimitate.
Se trecu la dezbaterea propriu-zisă. Nici nu apucă primarul să deschidă gura că toţi consilierii prinseră a tropăi zgomotos, pentru a-l împiedica să-şi ţină discursul, cum văzuseră ei la televizor pe nişte parlamentari sud-coreeni. Se potoliră abia după ce Gheorghe Gheorghiţă scoase de sub masă, unde o ţinea pregătită pentru astfel de împrejurări, o portavoce folosită de văcarul satului cînd dădea strechea în cireadă. Prin intermediul ei primarul lansă un sever avertisment celor din sală. Dacă nu-l lasă să vorbească, va dizolva Consiliul şi va organiza alegeri anticipate. La această ameninţare, consilierii se potoliră ca prin farmec. Îşi luară însă revanşa cînd se trecu la luările de cuvînt. Toţi, fără excepţie, se pronunţară deschis împotriva iniţiativei, calificînd-o drept „aventuristă” (Tache Scocîlcă, fost ilegalist), „împotriva interesului local” (Costică Dineş, profesorul de Istorie de la Şcoala elementară Vintileasa Centru), „o tentativă de reînviere a epocii Ceauşescu” (Vasile Parvana din Vintileasa Vale, a cărui fată lucra la o Fundaţie Civică din Capitală). Primarul îi lăsă să vorbească. Timp de cîteva ore, cît ţinură discursurile, ieşi de vreo cîteva ori din sală, dădu mai multe telefoane, iscăli un număr impresionant de hîrtii, primi în audienţă o babă care voia să i se dea înapoi banii pierduţi la Caritas, ba chiar fugi pînă acasă să mănînce, avînd chiar timp să se certe cu nevastă-sa, căreia îi era milă să taie cocoşul, deşi acesta nu mai era bun de nimic, deoarece răguşise după ultima ploaie. Cînd reveni la tribună, prinse ultimele cuvinte ale ultimului vorbitor. Îl lăsă să se aşeze pe banca rablagită, gata să se rupă din cuie, şi luă din nou cuvîntul, precizînd că în cadrul acţiunii consilierii urmau să călătorească în ţară, dar mai ales în străinătate, pentru a-i descoperi şi contacta pe cei care nu ştiau că sînt fii ai satului Vintileasa. La această precizare binevenită consilierii îşi schimbară brusc opinia. În cuvîntul lor declarară că lămuririle primarului au avut rolul de a pune iniţiativa într-o nouă lumină. Drept pentru care, reclamînd un amendament – de a fi puse sub controlul Consiliului cheltuielile iniţiativei – votară în unanimitate un alt Program: „Fii satului”.
Gheorghe Gheorghiţă plecă astfel în Japonia. Şi pentru că banii de drum trebuiră aprobaţi de Consiliu, luă cu el şi pe Culai Viţelaru, care între timp divorţase. Nevastă-sa rămăsese în Italia, înştiinţîndu-l prin e-mail că s-a măritat cu un român care lucrează la Cinecita: îi învaţă pe actorii italieni cum se fură biciclete pentru o continuare a filmului Hoţul de biciclete de Vittorio de Sica.