În drum spre Piața Amzei, de unde trebuie să luăm un pachet conținînd un pămătuf, repartizat la un Easy box de curînd înființat, trecem pe la Cabinetul veterinar. S-au scurs mai mult de 24 de ore de la descoperirea Motănelului și, deși am lăsat veterinarului numărul nostru de telefon, deși am pus afișe A4 pe stîlpii de pe stradă, nu ne-a contactat nimeni. Știind de la Cabinet că s-au interesat de o pisică pierdută o mamă și fetița ei, îmi închipuiam deja scena de predare-primire a Obiectivului. Doina, dîndu-i mamei, în numele familiei Cristoiu, Motănelul, scos cu delicatețe din cușcă, mama întrecîndu-se în plecăciuni de mulțumire și fetița sărind într-un picior de bucurie. Spre dezamăgirea noastră, bărbatul de la Cabinet (e vorba de un bărbat, o matahală de om și nu o fătucă) ne spune că n-a venit nimeni să întrebe. De la descoperirea Motănelului căutăm să dibuim împrejurările în care a ajuns să rătăcească în zona blocului nostru. Doina crede c-a fost abandonat. Eu cred c-a fost pierdut. De la ce bloc din jur putea să ajungă pînă aici? se întreabă Doina. E vorba de bloc, deoarece Motănelul a știut din prima clipă s-o ia pe scări în sus. Că e pisică de casă ne spune naturalețea cu care se mișcă prin apartament. Un maidanez s-ar simți groaznic într-un spațiu închis, fie acesta și domestic. Motănelul se simte în largul său. Dacă n-ar fi inspectarea tipic pisicească aș jura c-a plecat pe afară chiar din apartamentul nostru. Bărbatul de la Cabinet crede că putea ajunge pe Nicolae Iorga și de la Piața Victoriei. Cum? Luîndu-se după vreo fustă pisicească. Doina e sceptică. – Nu se poate așa ceva, e motănel. – Are un an? Are. – Păi atunci e deja matur, conchide bărbatul.
Pe drum reluăm discuția despre soarta pisoiului. Doina simte nevoia să hamletizeze. Îi reamintesc că replica faimoasă a lui Hamlet e A fi sau a nu fi. Concretizată la soarta pisoiului, înseamnă:
Sînt două posibilități:
Să-l adoptăm.
Să-l aruncă în stradă.
– Cum să-l aruncăm? Se uluiește Doina.
– Nu-l aruncăm, răspund, apelînd la logică mai ceva ca la un topor. Atunci, îl adoptăm.
– Cum să-l adoptăm? întreabă Doina.
– Păi cum am făcut și cu ceilalți doi și cealaltă (una). Ne-om descurca – zic eu –, deși nițel îndoit.
După venirea Pisoiului apartamentul seamănă cu o cetate în stare de asediu. Cîtă vreme o vom putea ține ca improvizație? Nu de asta respinge Doina adopția. Cică Motănelul e prea tînăr pentru ca ea să-i supraviețuiască. Și după moartea ei, cine se va ocupa de el? – Păi de ceilalți cine se va ocupa? Cu ceilalți nu e o problemă – meditează Doina, așteptînd pe trotuar golul de mașini de pe bulevardul Dacia pentru a trece prin loc nemarcat – sînt suficient de bătrîni ca să nu-mi pun problema cine se va ocupa de ei. Motănelul sigur va trăi mai mult ca mine. Trecem bulevardul printr-un loc nepermis. Dacă n-aș ști că trebuie să ne grăbim, m-aș opri și mi-aș face cruce. Doina m-a împins să încalc Codul Circulației Rutiere?! Ea care mă denunță ca un barbar din Găgești Deal, în conflict mereu cu Procedurile.
Pe drum ne oprim la gardul Institutului Arheologic. La reabilitarea clădirii se lucrează de un secol. În afara mulțimii de tablete prin care se dă publicității avertismentul de a nu Parca (se lasă cu amendă și cu desprinderea roților), mare lucru nu s-a întîmplat. Nu departe de gard, stau în poziția din manuale două pisici. E frig de te ia dracuʼ și cu paltonul pe tine. Cele două n-au paltoane și ghete. N-au nici măcar un tricou. Și totuși n-au murit.
Socotim dacă l-am putea aduce pe Motănel cînd s-o încălzi și să-l lăsăm aici. Îi spun Doinei că nu se poate. Doar ea mi-a vîrît în cap lecțiile despre familiile de pisici de pe stradă. Cele două de la Institut, din aceeași familie, n-o să-l primească.
Puțin mai înainte, am văzut o pisică pășind pe o cornișă și miorlăind la geamul unui apartament de la etajul 1, ca să intre. Presupun că așa ceva s-a întîmplat și cu Motănelul. Nu i-au mai dat drumul în casă.
Am ajuns în Piața Amzei. În față la Mega Image, latră de zor un cățel cu părul creț (nu, nu fură rața din coteț, cum zice versul arghezian). Stăpîna i-a pus un fel de jachetă. Prins în lanț, latră spre ușa pe care a dispărut stăpîna. Sau, mă rog, Stăpînul. Doina îl căinează. Îi e frig și e urît, săracul? Noroc că Stăpîna e pe aproape. Altfel trebuia să-l luăm și pe ăsta.
N.B. Nu i-am zis Doinei și n-o să-i zic un gînd nițel cinic. Pisicuța e bolnavă de cancer. Cel puțin așa susține Doina. Păi dacă moare, ce rost are să renunțăm la Motănel? Va lua locul dispărutei.