(Din Istoria literaturii proletcultiste, în pregătire pentru tipar)
Studiile şi articolele din anii 1947-1953 conturează un tablou complex al mecanismelor prin care se impune întregii culturi româneşti teza falsificării marilor noştri clasici de către burghezie.
Desigur, pe primul loc se situează invocarea aşa-numitei interpretări tendenţioase de către critica şi istoria literară trecut, pentru a oferi cititorilor o imagine deformată asupra scriitorului respectiv. Conform amplului articol de îndrumare, Cu privire la opera lui Mihail Eminescu, de Nestor Ignat, din Scînteia, numerele 13, 14, 15 ianuarie 1950:
„Zeci de ani burghezia şi moşierimea s-au străduit să ticluiască o falsă imagine a poetului şi a operei sale“.
Acestei modalităţi fundamentale i se adaugă însă altele, numeroase, aşezate toate sub semnul efortului de a prezenta perioada interbelică drept o vastă conspiraţie împotriva adevăratei imagini a clasicilor. O intervenţie precum Din problemele reconsiderării clasicilor noştri, de Eugen Campus, Viaţa românească, nr. 7, iulie 1950, ne lămureşte asupra altor două aspecte ale falsificării clasicilor.
În primul rând, tendenţioasa ierarhizare a valorilor de către critica şi istoria literară:
„Scriitori fără nici o valoare erau apreciaţi şi li se acorda un loc în istoria literaturii române pentru unicul merit de a fi situat la remorca burghezo-moşierimii.“
Evident, exemplul cel mai clar e Maiorescu:
„Aşa cum s-a întâmplat cu însuşi Maiorescu şi cu întreaga Junime, al cărei şef autocrat era acest avocat, la propriu şi la figurat, al marilor trusturi germane. Criticii noştri au trebuit să spargă cu acul adevărului ştiinţific balonul strălucitor, umflat până la refuz, al prestigiului Junimii; istoricii literari din trecut făcuseră din această societate reacţionară, expresie a coaliţiei burghezo-moşiereşti, factorul dominant, hotărîtor, al literaturii de la sfîrşitul secolului 19“.
Un alt mijloc de falsificare îl constituie, în viziunea studiului, trecerea sub tăcere a adevăratelor valori, operațiune de proporţiile unui complot criminal:
„În schimb, scriitori de valoare, ataşaţi clasei muncitoare, au fost minimalizaţi (ca Gherea) sau omişi cu totul din istoria literaturii noastre (Neculuţă). Persecutaţi în timpul vieţii, vlăguiţi printr-un trai de mizerie, omorîţi astfel înainte de vreme, au fost ucişi apoi pentru a doua oară prin conspiraţia tăcerii organizate în jurul operelor lor“.
Ignorarea lui Neculuţă de critica şi istoria literară burgheze ca expresie a falsificării clasicilor e mult invocată în perioada 1947-1953. Trecînd în revistă modalităţile de falsificare a clasicilor, Viaţa şi opera lui D. Th. Neculuţă de Ion Vitner insistă în mod deosebit pe excluderea din literatură a unor valori care nu conveneau politico-ideologic burghezo-moşierimii:
„Duşmănia claselor exploatatoare împotriva maselor populare ale patriei noastre s-a exercitat în domeniul literaturii – fie ascunzînd adevăratul conţinut al operelor literare şi negînd valoarea lor cetăţenească şi patriotică, din care decurge şi valoarea lor artistică, cum este cazul lui Bolliac, al lui Grigore Alexandrescu, Caragiale, Traian Demetrescu ş.a., fie folosind sincerul ataşament faţă de popor, dar în acelaşi timp şi marea confuzie ideologică a unor scriitori, în scopuri antipopulare, cum este cazul lui Eminescu, fie eliminînd pur şi simplu pe alţi scriitori din istoria literară sub pretextul că opera lor nu prezintă nici o valoare artistică. Se întîmplă însă că printre aceştia din urmă sînt de fapt tocmai aceia care s-au ridicat cu o ură aprinsă şi neînduplecată împotriva exploatatorilor. Acesta este cazul lui Sarvari, sau cazul lui Sahia. Şi tot acesta este cazul lui Neculuţă.
Nu răsfoiţi în zadar paginile istoriilor literare burgheze! Dacă veţi găsi minimalizate şi desfigurate operele lui Pincio, Mille, Traian Demetrescu sau Beldiceanu, nu veţi găsi nici o informaţie cu privire la opera lui Neculuţă. Atît de mare a fost ura şi dispreţul claselor exploatatoare împotriva oamenilor muncii din ţara noastră, încît nici nu puteau admite că truditorii cu braţele pot fi meşteşugari şi în domeniul delicat al spiritului! Pentru burghezie un cizmar trebuie să facă încălţăminte şi nu poate să facă poezie“. (Ion Vitner, Viaţa şi opera lui D. Th. Neculuţă, E.S.P.L.A., Bucureşti, 1950, p. 7-8).
Un alt mod de falsificare, de care se face mare caz, e aşa numita:
Trecere sub tăcere a unor texte ale clasicilor, neintroducerea lor în circulaţia curentă din cauza caracterului lor primejdios pentru ordinea statului.
Iată o astfel de apreciere globală în editorialul Scînteii din 4 august 1949, O datorie patriotică – Punerea în valoare a tot ce este progresist în trecutul culturii noastre:
„Zeci de ani clasele stăpînitoare au tăinuit şi au îngropat cu bună ştiinţă criminală o lungă serie de scrieri ale clasicilor în care aceştia făceau să răsune protestul lor împotriva strîmbei orînduiri burgheze şi îşi exprimau solidaritatea cu masa celor asupriţi“.
Argumentele?
O serie de fapte controversate de istoria literară. Că, de exemplu, nici o ediţie antebelică a operelor lui Caragiale nu cuprinde Românii verzi sau 1 Mai:
„… în care marele satiric biciuia încă în jurul anului 1900 şovinismul claselor exploatatoare şi legăturile lor murdare cu capitalismul străin şi îşi afirma dragostea pentru clasele muncitoare…“.
Un alt exemplu dat în perioada respectivă – îngroparea cu tendință a variantelor poemului Împărat şi proletar:
„Îngropate au fost şi variantele poeziei «Împărat şi proletar» de Mihai Eminescu, poezie de protest social, a cărei formă definitivă a fost dată publicităţii după ce a avut de suferit modificările impuse de cerberii «literari» ai reacţiunii“.
Afirmată oficial, teza despre conspirația tăcerii e asumată rapid şi de critici:
„Conspiraţia tăcerii a fost dusă în jurul unei serii întregi de lucrări ale scriitorilor noştri sau chiar asupra întregii activităţi acestora. Să amintim numai că variantele poeziei «Împărat şi proletar» de Eminescu au fost ascunse, ca şi articolul «Muncitorul român» de Odobescu, ca şi «Românii verzi» şi «1 Mai» şi, în parte, «1907 – din primăvară pînă în toamnă», de Caragiale, ca şi «Minciuna stă cu regele la masă» de Vlahuţă, ca şi multe din articolele lui Bălcescu şi ca şi multe alte opere ale scriitorilor români care biciuiau orînduirea nedreaptă. Scriitorii paşoptişti au fost ignoraţi total: Cezar Bolliac, Ion Catina, ca şi scriitorii luptători de mai tîrziu: Traian Demetrescu, Ion Păun-Pincio, Th. Neculuţă, etc.“. (D. Micu, Moştenirea literară, în Almanahul literar, nr. 1, decembrie 1949).
Niky Atanasiu îți face autocritica pentru felul în care l-a interpretat pe Caragiale
În cazul lui Caragiale, modalităţilor mai sus amintite (interpretarea deformatoare, conspiraţia tăcerii, selecţia editorială tendenţioasă, tăinuirea unor creaţii) li se adaugă, în viziunea anilor 1947-1953, falsificarea prin interpretare:
„Felul în care erau puse în scenă piesele lui Caragiale contribuia şi el la falsificarea operei“. (Z. Stancu, I.L. Caragiale, critic al regimului burghezo-moşieresc, Viaţa românească, nr. 1, 1952).
Contemporanul din 25 ianuarie 1952 şi 1 februarie organizează ancheta Actorii noştri despre Caragiale. Mari interpreţi ai teatrului caragialean – Aura Buzescu, Irina Răchiţeanu-Şirianu, Gh. Storin, Costache Antoniu, G. Timică, R. Beligan, Niky Atanasiu, Al. Giugaru – se străduiesc să fie în acord cu următoarea precizare din nota redacţiei:
„Biciuitoarea satiră pe care Caragiale a îndreptat-o împotriva regimului burghezo-moşieresc a fost obiectul multor denaturări – unele mai neruşinate decît altele – în teatrul pe care autorul «Scrisorii pierdute» l-a numit «jucărie boierească». Acest teatru s-a întrecut în a înfăţişa personagii ridicole, groteşti, «de un comic pur», cum le plăcea valeţilor culturali ai burgheziei să califice personajele operelor lui Caragiale“.
Radu Beligan, de exemplu, crede că teatrul burghez a falsificat opera lui Caragiale, punînd-o în scenă sub semnul farsei:
„Din piese cu o profundă semnificaţie socială, comediile lui Caragiale au devenit în teatrul burghez nişte simple farse gratuite, bazate pe speculaţii de situaţii şi de comic verbal. Făcîndu-se uz de toată rezerva de artificii şi şabloane din arsenalul teatral, personagiile lui Caragiale erau îndepărtate cît mai mult posibil de realitate, fiind transformate din oameni în clovni“.
Niky Atanasiu merge mai departe, şi îşi face autocritica pentru modul denaturat, fals, în care a jucat pînă acum personajele lui Caragiale:
„Şi eu, ca şi mulţi alţi interpreţi din trecut, în rolurile jucate înainte de 23 august 1944, nu urmăream decît efectele ieftine, comice, doar pentru a face lumea să rîdă. Era ceva formal, de suprafaţă, în interpretarea mea“.
Pînă și Macedonski a fost falsificat
Practic, în perioada 1947-1953 nu există moment de înscriere a unui scriitor clasic în circuitul noii culturi care să nu conţină, concomitent, ca un element obligatoriu, teza falsificării de către critica şi publicistica anterioară. Integrate în noua cultură abia în decembrie 1950, opera lui Sadoveanu e înfăţişată ca victimă a unei ample acţiuni de deformare, falsificarea de către critica şi cultura burgheză în general:
„O asemenea operă în tot ceea ce are durabil şi valoros nu a fost şi nu putea să fie produsul societăţii şi ideilor burgheziei şi moşierimii, aflată în plină descompunere în perioada în care scria Sadoveanu. De aceea, burghezia şi moşierimea au privit opera lui Sadoveanu cu duşmănie şi au încercat, fie să o treacă sub tăcere, fie – mai ales – să o golească de conţinutul ei profund democratic“ – se spune în articolul de îndrumare Caracterul democratic-patriotic al operei lui M. Sadoveanu de Nestor Ignat şi S. Fărcăşan, publicat în două numere consecutive – din 17 şi 19 decembrie 1950 – ale Scînteii.
La rîndu-i, Al. Macedonski e propus noii literaturi ca un gest de dreptate. Valorificarea moştenirii literare capătă astfel un aspect etic:
„Este, credem, timpul să redăm literaturii un poet deosebit de valoros, sfîşiind vălul uitării, intenţionat aruncat asupra-i de istoricii literari burghezi. Opera lui, în care contradicţiile şi chiar greşelile foarte grave nu lipsesc, trebuie studiată în ansamblul ei, nu pe fragmentele pe care ni le prezenta burghezia, voind să treacă în rîndul poeţilor minori un scriitor clasic de o incontestabilă autenticitate. (Mihu Dragomir, Un clasic prea puţin cunoscut: Al. Macedonski, Viaţa românească, nr. 11, noiembrie 1953).