La Floreşti, orașul de unde cumpără cei din Vintileasa hamuri, pufuleți și cremă de ghete, s-a amenajat prima Grădină Botanică locală din ţară.
Pentru acest proiect, menit a ridica nivelul cultural al concetăţenilor, s-a bătut ani în şir Gheorghe Istrate, profesorul de Ştiinţe Naturale.
Nu-l luase nimeni în seamă.
Fiecare primar avea mii de alte probleme: cu serviciile, cu modernizarea, cu cei care umblau după o locuinţă; numai de grădină botanică nu-i ardea! Totuşi, Gheorghe Istrate nu se lăsa şi, după fiecare scrutin, indiferent cine-l cîştiga, se înfăţişa la primărie cu planşele sale uriaşe, înfăţişând în culori vii plantele exotice din posibila grădină botanică. Primarul, nou în funcţie, îl primea. Era în faza de început, cînd asculta pe toată lumea, cînd oricine putea intra în cabinet, spre disperarea secretarei, care zicea, pe ascuns:
Parcă ar fi moară, nu primărie!
Dar asta nu dura mult.
Problemele creşteau şi se înmulţeau peste poate.
Venea automat acum a doua fază, mai lungă şi mai aşezată ca prima, cînd primarul, deja cu experienţă în administrație, nu mai primea pe oricine. Şi bietul profesor de Naturale, tot căutîndu-l la telefon, sesiza imediat o inexplicabilă creştere a numărului de şedinţe la care participa primarul, dar nu orice fel de şedinţe, ci toate numai din acelea din care – vorba secretarei – „nu poate fi scos“. Cînd reuşea să smulgă o audienţă, de fiecare dată, Gheorghe Istrate îşi desfăşura pe biroul masiv, planşele sale cu plante exotice, turuind întruna, trecînd dintr-o parte într-alta a primarului, ca să-i explice. Primarul îl asculta distrat, neconvins, şi privea, fără să le vadă (cui dracu’ îi trebuia în Floreşti grădină botanică?!), planşele pe care Gheorghe Istrate i le punea, îndemînatic, dinainte.
Apoi, treptat-treptat, începea să-i placă.
Planşele erau colorate, înfăţişînd plante cu frunze uriaşe şi cărnoase, eucalipţi subţiri şi cu capul în nori, arbori Sequoia, înfipţi cu nădejde în pămîntul ca piatra.
Ochii primarului prindeau să strălucească.
Spunea:
— Stai un pic, să mă uit mai bine!
Şi atunci, Gheorghe Istrate, om deja cu experienţă într-ale primarilor, scotea din maldărul de planşe şi i-o punea iute dinainte pe cea mai interesantă dintre toate, ultima şi cea mai puternică lovitură.
Apoi, spăşit, se trăgea la o parte, cu mîinile la spate, aşteptînd liniştit efectul pe care-l ştia dinainte, de la alţi primari.
Şi, într-adevăr, noul primar, ca şi toţi cei dinaintea lui, sărea imediat în sus, ca ars, izbucnind într-un hohot nestăvilit, arătînd cu degetul planşa, apoi frecîndu-şi mîinile mulţumit. Ceea ce-l înveselea aşa de tare şi-l făcea să arate cu degetul era o maimuţă cocoţată într-un eucalipt, care scotea limba la privitor, atît de amuzantă, că primarul, asemenea celor dinaintea lui, îşi îndulcea brusc trăsăturile şi punea o întrebare pe care Gheorghe Istrate o aştepta cu inima strînsă, fără nici o speranţă că ar putea întîrzia sau lipsi, de fiecare dată păşind înaintea ei vitejeşte, cu fruntea sus, cu pieptul gol:
— Şi grădina noastră va avea şi astfel de maimuţe?!
Aici era cazul ca profesorul să se întristeze şi să încerce a desluşi ceva încîlcit despre viaţa maimuţelor, despre clima tropicală, atît de lung şi încîlcit, dar mai ales atît de neconvingător (pentru că el ştia deja că nu mai e nici o speranţă), încît primarul, plictisit, îl întrerupea şi, brusc posomorît, îi spunea că n-are bani pentru înfiinţarea unei astfel de grădini.
Culmea era – explica prietenilor mai apropiaţi Gheorghe Istrate – că în glasul primarului răzbătea o tristeţe adîncă, de copil dezamăgit, şi, o clipă, rolurile se inversau:
Cel trist de nerealizarea proiectului era primarul, iar Gheorghe Istrate, care se bătea pentru asta de o viaţă întreagă, trebuia să-l consoleze acum, zicînd că grădina nu-i mare lucru, că mai au şi alte judeţe şi că, în definitiv, nu merită să arunci banii pe aşa ceva.
Aşa se petreceau lucrurile cu fiecare primar şi aşa s-ar fi petrecut mult timp de acum încolo, dacă prin 199…, spre sfîrşitul anului, serviciul administrativ n-ar fi ridicat noului primar (căruia în primăvară, la două zile după instalare, i se oferise spectacolul plantelor exotice şi al viitoarei grădini, în care, fatalmente, maimuţa cu limba scoasă n-avea loc) problema unui fond de 800 mii de lei disponibili care, dacă nu erau cheltuiţi în cîteva zile, urmau să se întoarcă în uriaşa casă de bani numită bugetul statului.
— Eu zic să-i băgăm în grădina aia nenorocită – îşi dădu cu părerea contabilul-şef.
Şi cum primarul şovăia, adăugă:
— Tot îi pierdem!
— Bine, zise primarul, care, în acel moment, nu găsea, oricît s-ar fi străduit, un sector al oraşului în care să vîre rapid o sumă atît de mare.
Astfel luă naştere Grădina Botanică din Floreşti.
În cîteva luni de zile, navetiştii Combinatului Siderurgic îşi văzură poteca lor obişnuită, pe care tăiau de-a dreptul spre Combinat, desfundată mai ceva ca un ogor din reportajele de la Actualităţi de pe vremuri. Un gard de placaj pe care scria „Şantier în lucru” şi „Afişajul interzis” le bloca trecerea. Mult mai tîrziu, cînd grădina începuse să se părăginească, poteca fu refăcută şi, dimineaţa, sute de navetişti puteau fi văzuţi strecurîndu-se printr-o spărtură în gardul grădinii şi tropăind grăbiţi, cu servietele în mîini, pe sub eucalipţii prăfuiţi şi nucii bătrîni, de gîtul cărora spînzura o tăbliţă pe care scria Nuci.
Se făcu mult haz de asta.
Auzi, cui dracu’ îi trăsnise prin cap să scrie pe nuci, Nuci?!
Pînă într-o zi, cînd cineva, mai vesel ca de obicei, modifică o literă cu creionul şi, în loc de Nuci, cei care treceau dimineaţa citeau acum, prăpădindu-se de rîs, Muci.
Timp de un an aproape, grupuri-grupuri de vizitatori din Floreşti, dar şi din împrejurimi păşiră emoţionaţi pe aleile de pietriş, oprindu-se dinaintea fiecărei tăbliţe şi citind, cuprinşi de tulburare, Allium cepa (Ceapă) sau Anethum graveolens (Mărar). Era ceapa obişnuită, era mărarul obişnuit, cu care se umpleau grădinile, dar nimeni n-ar fi îndrăznit să se aplece şi să rupă planta aceea atît de cunoscută şi totuşi atît de străină, atît de rece, în noua sa postură ştiinţifică, la rădăcina căreia scria Allium cepa.
Această primă parte a grădinii nu ridica administraţiei nici o problemă.
Lucrurile se schimbau radical cînd grupurile de vizitatori ajungeau în sectorul plantelor exotice, la palmierii cu frunzele lor mari şi cărnoase.
Aici – se plîngea directorul Grădinii, fostul profesor Gheorghe Istrate – fiecare vizitator simţea o pornire irezistibilă de a face un pas înainte şi de a ciupi carnea frunzei, ba, unii, şi mai rău, de a-şi scrie pe ea numele sau bileţele de genul:
Lenuţa + Nelu = Amor.
În cele din urmă, paznicii cedară.
Era supraomenesc să urmăreşti pe fiecare. Astfel că, într-o singură săptămînă, frunzele palmierilor se acoperiră de zeci şi sute de iscălituri, de catrene improvizate, ba chiar şi de înjurături porcoase. Se scria cu tot ce pica în mînă: cu stiloul, cu creionul chimic, cu creta, ba chiar unul îşi trecu numele şi vîrsta scrijelindu-le cu un cui.
Atît de mare era atracţia pentru palmieri, încît pînă şi cei căutaţi de Poliţie, în trecere pe acolo, ca să scape de Urmărirea generală, nu se puteau stăpîni să nu se iscălească. Şi astfel, într-o zi, Poliţia află, după semnătură, de prezenţa pe teritoriul oraşului a unui criminal periculos dat în urmărire prin Interpol.
Iar directorul Gheorghe Istrate, după ce primi Diploma cuvenită de la Poliţie, ordonă paznicilor să lase să scrie pe oricine doreşte.
Ba, mai mult, cînd se terminau frunzele unui copac, să-i invite pe doritori, la altul, cu frunzele încă virgine.