În iarna lui 1949 Vintileasa trecu prin cel mai cumplit ger din Istoria sa. Atunci cei cîţiva bătrîni ai satului se străduiră să-şi amintească ceva asemănător în copilăria sau tinereţea lor. Dar oricît se chinuiră, nu le reuşi mare lucru. Amintirea în care ei se întorceau ori de cîte ori, ca să se grozăvească, dădeau să compare iarna asta cu alte ierni, era doar un gol uriaş şi cenuşiu, în care pluteau arare scame albe, de nerecunoscut. Și ciudat, chiar şi pentru aceste fragmente trebuia procedat în mod deosebit: să te întorci în trecut prin surprindere, fără o pregătire prealabilă, altfel pînza aceea s-ar fi deşirat şi destrămat şi mai mult. Dar părerea bătrînilor conta mai puţin. În acele clipe, gerul conta, şi nu atît frigul înspăimîntător, întîmplările petrecute în şi din cauza lui, cît faptul că aşa ceva nu se mai întîlnise în istoria satului. Însemna că ceva se dereglase în mersul lumii. Lucrurile se întorseseră cu susul în jos și gerul nemaipomenit abătut peste cap era începutul altor lucruri, şi mai înfricoşătoare, care-i înspăimîntau mai mult decît cele petrecute în prezent.
La început, a fost zăpada.
O zăpadă puţină şi uscată, abia acoperind pămîntul îngheţat, nu fulgi pufoşi, adormitori, ci o măzăriche insolentă, grăbită, ciuruind dureros obrazul. Ninse astfel, cu mari intermitenţe, trei zile, Pămîntul se acoperi, cu chiu cu vai, de o suprafaţă albă, nestatornică, dar mai ales, înşelătoare. Ieşind cu săniile, bucuroşi, c-a nins, mulţi băieţi se întoarseră acasă, nu peste mult timp, cătrăniți. Nu plîngînd, ca de obicei cînd nu le ieşea un lucru, ci înrăiţi, nervoşi, încît părinților le trecea pornirea să-i bată. Pentru că, făcîndu-şi vînt pe muchea satului, chiuind bucuroşi, înşelaţi de zăpadă, săniile se opreau brusc din lunecat, și intrau în noroi. Cel de pe sanie se rostogolea peste cap. Dar nu durerea loviturii, julitura genunchiului sau, chiar mai rău, scrîntirea unei mîini îi înciuda, nu, cu căzăturile erau obişnuiţi, li se mai întîmplase şi altădată, ci avîntul rupt pe neaşteptate, totul în tine luîndu-şi forță să lunece, dacă nu douăzeci de metri, măcar zece, dar să lunece, și deodată te opreai brusc în noroi, dîndu-te de a berbeleacul după nici un metru de mers cu sania. A treia noapte se porni un vînt ascuţit, care bătu cu atîta hărnicie încît dimineaţa nu mai rămase în tot satul nici urmă de zăpadă, nici măcar prin cele mai dosite colţuri. N-ar fi fost cine ştie ce lucru, de aia bătea iarna vîntul, să spulbere zăpada, dacă, mai tîrziu, nu s-ar fi petrecut cele ce aveau să se petreacă. Atunci, hărnicia acelui vînt subţire, care scosese zăpada, asemenea unei lame lungi, flexibile, de cuţit, din toate cotloanele, păru suspectă. Şi mulţi gîndindu-se la el, socotiră că vîntul n-avusese alt rost decît să pregătească terenul pentru sosirea gerului; să lase satul în calea lui asemenea unei tipsii goale şi neajutorate. Apoi, cînd se gîndiră mai bine, îşi dădură seama că iar greşiseră, cum greşiseră cu multe în iarna aia. Gerul nu sosise, asta putea s-o facă vîntul, ploaia, zăpada, furtuna. Gerul se născuse din pămînt, din copaci, din case, din mijlocul lor. Căci, întîia oară în viaţa lor cei din Vintileasa aveau de-a face cu o catastrofă calmă, tăcută, care nu venea de nicăieri, şi nici nu pleca nicăieri. Vîntul, uraganul, grindina, erau catastrofe violente, furioase. În mînia lor nu-şi alegeau loviturile, dădeau la întîmplare, şi cei din sat, mai calmi, se puteau apăra. Dar împotriva acelui ger curat, aprins ca o flacără de spirt, cum puteai lupta? Afară, era o vreme liniștită, senină, ocrotită de un cer albastru răsturnat peste sat ca un capac peste cazanul în care apa n-a început să fiarbă. Ieșeai încrezător din casă şi abia ajuns în ogradă simţeai deodată că iei foc, atît de dens era frigul. De ger, toate lucrurile din jur, casele, copacii, cerul, gardurile înalte de lemn sau fier forjat deveniră de o evidenţă izbitoare. Nimic nu le mai estompa, ieşeau în relief cu o claritate sîcîietoare, dureroasă, şi cei ce îndrăzniseră să iasă din case (puţini la număr) aveau mereu impresia că dintr-o clipă într-alta se vor izbi de ceva. Asta a fost în prima zi, cînd cei plecaţi pe la Magazin sau pe la Sfat se întoarseră acasă morţi de oboseală, cu nervii ferfeniţă de uriaşul efort făcut ca să nu se izbească de colţurile lucrurilor întîlnite în cale. De fapt, nu din cauza uriaşei atenţii cu care trebuiau să meargă, cît mai ales de gîndul că grija asta excesivă, care-i măcina, era absolut inutilă: casele, copacii, gardurile, rămîneau totuşi la locurile lor. Şi mai era ceva, ziseră unii, din tre cei ce avuseseră putere să-şi ducă pînă la capăt furia: era atît de frig încît, ieşind în şosea aveai impresia c-ai plecat de acasă în pielea goală. Hainele, cît de groase ar fi fost, nu mai contau. Erau atît de inutile încît fie că luai un cojoc pe tine, fie că o porneai numai în cămaşă, acelaşi frig îl suportai. Şi, ajuns în drum, deodată – mărturiseau ei furioşi – hainele se desprindeau de trup, nu-ţi mai aparţineau, şi sub pipăitul profesional al gerului, simţeai întîia oară în viaţa ta că eşti vîrît gol-goluţ în haine.
A doua zi, o altă întîmplare se adăugă primei.
Ieşind din casă, de dimineaţă să rînească la vaci, Culai Parvana simţi că-i stă inima în loc de frig. Îngheţat bocnă, începu să tropăie si să se plesnească peste coapse. Dar n-apucă să sară de vreo cîteva ori în sus şi să-şi ardă o palmă peste coapsă, că şi trebui să-şi vîre mîinile în urechi. Asta o făcu în chip involuntar, şi, imediat, dîndu-şi seama ce făcuse, îi veni să rîdă. Dar abia deschise gura că iar trebui să-şi vîre degetele în urechi. Rîsul lui uşor, ca pentru sine, bubui în aerul din jur. Speriat, îşi smulse degetele din urechi. Gestul brusc se reverberă în jur ca vîjîitul unui proiectil. Abia atunci descoperi ceea ce mai tîrziu satul avea să afle mai mult amuzat decît speriat. De ger, aerul devenise sonor, ca sub un clopo. Și cea mai mică mişcare, foşnetul unei frunze, întoarcerea capului, chiar, sunau adînc şi plin, ca într-o catedrală. La început, am spus, se amuzară. Vasile Lăluci, înveselit, pocni din degete, şi pocnetul răsună în tot satul ca o detunătură de armă. În ciuda frigului, oamenii ieşiră pe prispe, ascultînd beţia de sunete care cuprinse satul, încercînd să ghicească despre ce-i vorba. Fumul înalt, calm, ieşind din coşuri, foşnea ca o pădure răscolită de furtună. Cineva, necunoscut, îşi suflă nasul, şi cei de pe prispă avură, o clipă, senzaţia a mii de tromboane potrivindu-şi glasurile. Apoi, cînd îşi dădură mai bine seama, nu mai rîseră. În glumă, Costache Bulandra, o porni pe şosea, să vadă ce se întîmplă, şi ceea ce se întîmplă nu fu de loc plăcut:
Bubuiturile paşilor lui umplură tot satul, nu se mai auzea om cu om, ferestrele zdrăngăneau puternic, coşul lui Costache Dumbravă şi aşa şubred, se prăbuşi huruind şi dacă omul nu s-ar fi oprit speriat, întorcîndu-se apoi în vîrfurile picioarelor cine ştie ce s-ar fi petrecut.
Gerul a durat o săptămînă. Îi urmă o vreme neobișnuit de caldă, grație căreia ghioceii dădură să răsară, și dacă nu le-ar fi spus cei din sat să stea dracului acolo, în pămînt, pentru că iarna n-a luat sfîrșit, ar fi ieșit la suprafață și ar fi murit.
Vremea bună făcu să fie uitat gerul.
La o adică era și asta o ciudățenie ținînd tot de gerul nemaipomenit care se năpustise peste sat ca un gaz de luptă.