După cum ar ciripi fătucele de la televiziunile de știri, e frig de crapă pietrele. În București sau, mă rog, cel puțin pe strada mea, nu sînt pietre. Ieșit din casă împreună cu Doina (o însoțesc la cumpăratul sufertașului de prînz), și nimerind în gerul năprasnic, de Vortex polar, cum îl definește cucoana de la ANM (vedetă prin simplul fapt că se ocupă de Meteorologie), ca într-un ghețar gol pe dinăuntru, mă întreb ce-ar putea crăpa în loc de pietre.
Mă uit în jur.
Firmele? Zidurile caselor? Firele haotice de deasupra acoperișurilor?
De la televizor (CNN, firește, se uită la posturile Tv doar de la CNN în sus), Doina a aflat că pe ghețuș trebuie să mergi ca pinguinul. Înainte de a pleca din casă mi-a arătat cum se face. Mare lucru nu mi-a ieșit imitînd-o. Nu-mi iese nici acum, pe ghețușul păstrat neprihănit de municipalitate. Astfel că, în timp ce Doina se ține de brațul meu, eu apelez la mersul nostru, bătrîn ca și Miorița (al cărei autor anonim nu va fi descoperit în veci), mersul tîrșit, ușor de practicat, deoarece e de bătrîn. De cum răzbim din Intrare în Stradă, ne sare în ochi un motănel al cărui comportament spune clar că s-a rătăcit de casă. Nu-și găsește locul, trece de mai multe ori, în fugă, strada, dar mai ales se ia după orice biped care-i atrage atenția. Cum și eu și Doina sîntem bipezi, dă fuga, fuguța și la noi.
– I-o fi foame – găsește Doina prilejul unei înduioșări, – merg pînă sus, să-i aduc niște boabe. Deschide ușa blocului și dispare la curba bruscă făcută de treptele scării. Pisoiul se repede la ușă. Deschid ușa, care și așa nu se închide (i s-o fi umflat clanța de ger) și-l las înăuntru. De cum i-au ieșit în cale niște trepte, Pisoiul se angajează voios în urcarea lor. O aud pe Doina în plin exercițiu de duioșie manifestată față de cîini și mîțe. Înseamnă că Pisoiul a intrat în apartament profitînd de ușa lăsată deschisă.
Trece un timp, folosit de mine pentru a pregăti la telefon sumarul Jurnalului video de diseară. Doina apare din bloc ținînd în mînă cușca de călătorie pentru pisici. E transparentă, și poate fi luată în spate, pe post de rucsac.
– Mergem să luăm de mîncare, apoi trecem pe la Cabinetul veterinar, ca să ni se spună ce facem cu el.
– Cum adică, să ni se spună? mă uimesc cu tendință. În acest caz, funcționează Tertium non datur. N-avem decît două posibilități:
– Să-l adoptăm.
– Să-l lăsăm pe stradă.
N-am făcut altceva decît să emit un raționament în hotarele logicii clasice. Un soi de concluzie pe care ți-o spune medicul după ce te-a consultat.
– Aveți două posibilități mari și late:
Sau țineți regim alimentar sau vă pricopsiți cu ditamai ulcerul.
Doina respinge ipoteza a doua, cu lăsatul. Ca de obicei dibuie în opinia mea, analfabetismul funcțional, dublat de o cruzime de tip Găgești Deal în chestiunea cîiniilor și mîțelor.
– Cum, adică, să-l aruncăm la loc, în stradă?! Pe frigul ăsta nu rezistă mai mult de cîteva ore.
În drum spre localul cu mîncarea, ne abatem pe la cabina bodyguardului de la firma de publicitate. Fără a deschide noi discuția, respectivul ne spune că pisoiul e aici de ieri, a stat azi noapte în stradă, și că sigur s-a pierdut de casă. Doina a coborît treptele la demisolul restaurantului. Am rămas în stradă tinînd cușca în mînă. Pisoiașul intră în fibrilație. Nu-și găsește locul în închisoarea de plexiglas. Chiar dacă transparentă. Trec pe lîngă mine, ieșiți din adîncurile localului, cîrduri de tefeliști cu pungile de plastic în mînă. Nici unul nu se oprește să vadă ce-i cu pisoiul din cușcă.
Fătuca de la recepția Cabinetului e undeva în cuprinsul instituției de la demisol. De cum am intrat i-am auzit strigătul:
Vin imediat!
De regulă pentru Vin imediat! se folosește un carton, atîrnat de ușă. Evident pentru a-ți sugera că imediat înseamnă peste o săptămînă. Intrăm în cunoscuta pentru noi recepție. Cunoscută, deoarece aici ne prezentăm cu motanii cînd unul dintre aceștia are nevoie de doftoriceală. Pisoiașul dă semne de turbare. E disperat să iasă din cușcă. Doina pune imediat diagnosticul.
– Sindromul claustrofobiei.
Deschide puțin cușca. Pisoiul se năpustește să iasă. Doina îl scoate și-l ia în brațe.
– Îi bate inimioara! remarcă ea duios, ca într-o telenovelă, în timp ce-l mîngîie ca să-i potolească stresul.
În fine, a apărut juna.
Ne informează că dimineață au trecut pe la Cabinet o mamă și fetița care s-au interesat dacă nu știu ceva de un pisoi rătăcit. După semnalmente – zice juna – pare a fi vorba de Motănel.
– Să-i facem cîteva poze, ca să le trimitem Stăpînei – conchide ea – lăsîndu-se pe vine ca să tragă Pisoiul în poză cu legendarul telefon mobil. După care pleacă. Sînt sigur că s-a dus să-i trimită Stăpînei pe Whattʼs App pozele Pisoiului. Numai că juna, revenind după un timp chinuitor de lung pentru noi (Pisoiul s-a prăbușit într-o cascadă de crize de isterie), ne informează că n-are numărul de telefon al Stăpînei. Mama și fiica nu l-au lăsat. Au plecat luînd cu ele cartea de vizită a Cabinetului. Înțelegerea e ca ele să treacă pe la cabinet și să se intereseze dacă între timp n-a venit cineva care a găsit pisoiul. Afacerea mă intrigă. De ce nu și-au lăsat numărul? Că doar n-or lucra la CIA și s-or teme să nu le descopere KGB-ul! De unde știau ele că găsitori ca noi vor da fuga la Cabinet ca să anunțe descoperirea? Să mergem acasă și să așteptăm telefonul ei. Ne va contacta cînd Mama și fiica vor trece pe la Cabinet. Ajunși acasă, Doina plasează Pisoiul în balcon, în locul Pisicuței, evacuate de urgență. După care îmi propune să tragem la imprimantă, pe foaie A4, poza Motănelului, împreună cu un anunț și, apoi, să lipim afișul pe stîlpi. Ca să facem asta, trebuie să ne pricepem. Plec la birou lăsînd-o pe Doina să-și bată capul cu imprimanta. N-apuc să mă instalez că și sună. Are probleme. Nu cu imprimanta, n-a ajuns pînă la acest pas, ci cu pisoiul. Nu stă la tras în poză. O sfătuiesc să-i facă doar poza căpușorului și nu a întregului. Peste puțin timp, primesc poza pe e-mail. Îl sun pe Adrian ca să-l întreb cum să procedez pentru a întocmi afișul. Îmi cere să-i trimit poza și textul. După poză, Doina îmi trimite textul anunțului:
Găsit motănel alb cu negru.
Contact: Cabinet veterinar Hemopet.
Nu e ca din Shakespeare, dar emoția poate fi stîrnită în privitor de fotografia botișorului aparținînd Motănelului.
Cu chiu cu vai, am tras la imprimantă cinci exemplare de Afiș cu anunțul.
Îi dau Doinei întîlnire în fața casei. Eu am afișele. Ea scotchul de lipit.
Purcedem la Operațiunea Lipirea afișelor. Mai ceva ca tovarășii comuniști în ilegalitate, cînd nu se uita la ei Siguranța. Doina, europeană cum e, nu e de-acord să le lipim pe ușile blocurilor. Blocuri, deoarece am conchis, după ușurința cu care Pisoiul a luat-o pe scară, că e obișnuit cu blocul. S-a pierdut de la bloc și nu de la curte.
Alegem, așadar, stîlpii aflați în fața blocurilor. Pentru ca anunțul să sară în ochi. Eu înfășor hîrtia pe stîlp și Doina aplică scotchul. Am dat gata patru afișe. Pe al cincilea îl lipim pe un stîlp din fața blocului nostru. Chiar la începutul Intrării. La capătul Intrării e un bloc. Presupunînd că Pisoiul e din blocul respectiv, plasăm afișul astfel încît oricărui trecător îi va atrage atenția.
La prînz, venit în pauza de masă, filmez afișul și Pisoiul tolănit în coșulețul Pisicii.
Seara la Jurnalul meu video, povestesc împrejurările și prezint filmulețele.
În speranța că vreun urmăritor ar avea informații despre un Pisoi rătăcit.
Spun rătăcit, deși Doina susține c-ar putea fi și aruncat. Evident că nu sînt de acord. Am fost inițial analfabet în materie de pisici. Între timp, m-am alfabetizat. Pisoiul e prea curat și mai ales prea domestic pentru a fi aruncat. Dacă ar fi vrut s-o facă îl ducea la autostradă și nu aici în Centru.
Doina știe că am dreptate. Continuă cu ipoteza aruncării.
Nu vrea să recunoască, în fine, c-am ajuns să mă pricep și eu cît de cît la cîini și mîțe!