La vreo cinci ani de la dispariţia din sat, cei din Vintileasa descoperiră cu uimire, la prima ştire a tuturor jurnalelor de Actualităţi, pe Gavriluţă Gavrilă, băiatul cel mic al lui Iordache Gavrilă, asupra căruia nimeni nu se îndoia că e prost cu ghiotura.
Filmate de Poliţie, şi deci proaste, secvenţele arătau un ins pirpiriu, în şlapi şi bermude, cu o privire de om care se întreabă ce caută el acolo.
Pe toate canalele reporteriţele turuiau de zor, zgribulindu-se în vîntul rece, rău în cerul gurii, care pronise să bată încă de azi noapte, că era vorba de furtul secolului.
Cei doi autori (doi erau, Gavriluţă şi şoferul, alt amărît), transportau la bancă de la firmă trei milioane de euro (o jumătate de tonă de lei) într-o dubiţă veche, hodorogită, a cărei uşă din spate fusese legată cu sîrmă.
Banca se afla în oraşul vecin, nod de cale ferată. Firma la care lucrau cei doi aveau sediul într-un sat de munte, ridicat prin lege la rangul de oraş. N-avea nici un argument cît de cît acătării să fie proclamat oraş. Era, din toate punctele de vedere, un sat mai măricel. Se zbătuse pentru ridicarea la rang de oraş un cunoscut om de afaceri din zonă, îmbogăţit din borduri. Socoteala era simplă. Un oraş, fie el şi orăşel, avea nevoie de străzi în loc de uliţe. Diferenţa dintre străzi şi uliţe o dădeau bordurile. O dată cu Hotărîrea de ridicare la rang de oraş, Guvernul alcoase şi o sumă consistentă de la Buget pentru utilităţile minime unui oraş.
Firma la care lucra Gavriluţă strîngea banii de la ciobanii răspîndiţi pe întreaga suprafaţă a muntelui. Stînele unora se găseau la marginea satelor. Altele însă erau la mama dracului, pe culmi la care se ajungea doar după o zi şi o noapte de mers cu piciorul.
Pentru a colecta banii, firma angaja temporar, fără carte de muncă, bărbaţi cu picioare zdravene, care nu făceau bătături (aşa scria în condiţiile de angajare, publicate în ziarul local), cu un deosebit simţ al orientării în cîmp deschis. Aceştia aduceau la sediul firmei din satul devenit oraş kilograme de bani în sacoşe de pînză ieftină, ţinute de inele de lemn, pungi de plastic cu june despuiate şi întorcînd fesele la arborii de pe marginea potecilor, care arbori, bătrîni fiind, rămîneau nepăsători la privelişte, în saci de mălai sau chiar în coşuleţe de nuiele, aruncate pe piaţă, în ultimul timp, de un investitor ce cumpărase cu bani puţini brandul Scufiţa Roşie.
Porniseră spre Bancă destul de tîrziu, pe la 4 după-amiază. Era o vreme de toamnă tîrzie. Se întuneca repede. Ziua se scurtase şi, în plus, după amiază cădeau ceţuri grele, care se strîngeau prin văi dense şi umede. Domnea în aer, pe frunzele ce nu căzuseră cu totul, pe iarba pîrjolită de bătrîneţe, o jilăveală uleioasă.
Avuseseră ghinioane cu ghiotura. După cîţiva kilometri se sparse cauciucul. Se chinuiră o grămadă să schimbe roata. Nu mai folosiseră demult cricul şi habar n-aveau că ruginise. Ca să-l facă să meargă, trebui să-l lovească cu un bolovan. Caznă grozavă pînă găsiră un bolovan!
Nu făcură nici un kilometru pe drumeagul care urca şi cobora muntele ca pe o spinare, că, din cauza hurducăturilor, sîrma care lega cele două clape ale uşii din spate se rupse, clapele fîlfîiră dramatic, şi pachetele de bani, legate cu sfoară, se rostogoliră pe jos. Pînă-şi dădură seama, lăsaseră în urmă o dîră zdravănă. Fuga să le strîngă! Noroc că drumul era pustiu, pe aici nu mai umbla nimeni de cînd, în paralel, se construise o şosea asfaltată. O luaseră pe drumul ăsta nu pentru că era mai scurt, ci pentru că Gavriluţă ştia un loc, aproape de vîrf, unde veneau iepurii, şi el se gîndea să oprească şi să prindă vreo cîţiva.
Ajunseră, în fine, la locul cu pricina, un soi de acoladă la drumul mare, ca o prispă de pe care se vedeau pădurile succedîndu-se pînă departe. Pămîntul era bătătorit, se vedeau ici-colo chiştoace, cotoare de mere, pungi goale de chipsuri, sticle goale de Coca-Cola, semn că şi alţii opriseră aici fie pentru a-şi trage sufletul înainte de a ataca panta spre vîrf, fie pentru a fuma o ţigară.
Doar Gavriluţă şi şoferul se opriseră pentru iepuri.
Numai că iepurii nu se zăreau, nici măcar de sămînţă şi, într-un tîrziu, cînd se făcu întuneric de-a binelea, se îndurară să plece.
Potrivit Programului trebuiau să fie la Bancă înainte de închidere. Alarmaţi că transportul întîrzia, cei de la Bancă sunară la firmă, cei de la firmă intrară şi ei în alertă, sunară la Poliţie, cei de la Poliţie n-avură n-avură nici un dubiu auzind ce transportau cei doi. O jumătate de tonă de bani.
– Bine, bine, vom lua măsuri! răspunseră ei, dar în glasul lor se ghicea deja nu atît îndoiala, cît hohotul de rîs ce avea să explodeze după ce puneau telefonul în furcă, dacă nu chiar mai înainte, pentru că era atît de puternică nevoia de a izbucni în hohote încît a o ţine în frîu, a o reprima ar fi însemnat să-i dea gata.
La capătul pantei, pe Gavriluţă şi pe şofer îi aştepta un baraj al Poliţiei, vegheat de mascaţi cu mitraliere şi gaz paralizant.
Şi-aşa a ajuns Gavriluţă principalul autor al Furtului secolului.