Costică Banu, fiul lui Tache Banu din Vale, cum i se spunea în Vintileasa, pentru a-l deosebi de un alt Tache Banu, din Deal, a fugit de acasă cînd avea 17 ani, după ce încercase să spargă Magazinul sătesc şi să fure un lanţ de bicicletă. Voia să-şi facă din el o brăţară de alamă. Nu găsise însă nici un lanţ. Fuseseră aduse vreo trei, dar le cumpărase pe toate un ins din satul vecin, care avea nevoie de ele pentru un dispozitiv de scos porcul din coteţ cînd acela refuza. În Magazin se găseau de toate: aparate de radio, cazmale, pachete de biscuiţi expiraţi, saci cu piatră vînătă, ba chiar şi biciclete. Costică Banu nu se atinse de nici unul dintre ele. Cum avea să spună miliţianului din sat, care-l iertă în cele din urmă, el spărsese Magazinul pentru lanţul de bicicletă.
Nu găsise nici un lanţ?
Foarte bine! Plecase fără să-şi însuşească nimic, deoarece toate celelalte articole nu-l interesau.
Timp de zece ani după dispariţia din sat, ai lui nu mai ştiură nimic de el. Din cînd în cînd, se trezeau că trebuie să plătească în numele lui o amendă de călătorit fără şapcă pe acoperişul vagonului, de trecut pe roşu într-un orăşel de provincie sau de cîntat în gura mare într-un local pe ai cărui pereţi scria clar: Cîntatul strict interzis! Deşi amenzile costau, ai lui le plăteau cu bucurie: datorită lor ştiau că băiatul trăieşte. Era greu de presupus că distrugerea oglinzii din local, precedată de fugăritul ospătăriţelor prin bucătărie, putea fi opera unui mort. Şi dacă se gîndeau că pentru a te bate cu doi inşi într-un iarmaroc, pe motiv că fluierului cumpărat de la taraba lor îi lipseşte o gaură, trebuie să fii în formă, graţie amenzii, chiar dacă piperate, ai lui ştiau astfel că e şi sănătos.
La un moment dat, amenzile încetară să mai vină.
Ai lui, care-l cunoşteau ca pe un cal breaz, nu-şi puseră o clipă problema că s-ar fi cuminţit.
Ori era mort, ori era la închisoare.
Cea de a doua ipoteză se adeveri în cele din urmă.
Într-o zi, cineva din sat, care găsise în compartiment, lăsat de un călător care-l citise, un ziar de acum o lună, le arătă la rubrica Din sala paşilor pierduţi numele lui Costică Banu.
Fusese condamnat la doi ani închisoare în urma unei afaceri cu pantofi. Membrii bandei, din care făcea parte şi Costică, intrau în cîte un magazin de încălţăminte şi cereau un număr greu de găsit. Dacă era vorba de un vînzător, îi făceau cu ochiul, semnul clar că-l aşteaptă un ciubuc gras. Dacă era o vînzătoare, începeau să-i facă curte, lăudînd-o pentru ceea ce nu avea.
– Vai ce păr frumos! ziceau ei, bărbaţi arătînd bine, elegant îmbrăcaţi, uneia care avea un păr cînepiu, stînd să cadă.
– Vai, ce sîni splendizi! spuneau uneia complexată de sînii ei, ca nişte prune călcate în picioare.
Aşteptînd ciubucul, vînzătorul sau vînzătoarea îl lăsa pe client să probeze o grămadă de pantofi. Dispărea în magazie, de unde venea cu o grămadă de cutii în braţe, le desfăcea, scotea pantofii, îi dădea unul dintre ei, ca să-l pună în picior, probatorul umbla încolo şi încoace prin magazin, se uita în oglindă, sărea în sus, îndoia laba, păşea pe călcîie, îi întreba pe ceilalţi cum îi stă şi ceilalţi nu spuneau nimic, semn că lor nu le place, pantofii erau daţi înapoi şi vînzătorul sau vînzătoarea o luau de la capăt.
După vreo oră de probat, vînzătorul sau vînzătoarea se prostea complet şi nu mai ştia dacă pantofii din picioarele clientului erau ai acestuia sau, dimpotrivă, dintre cei aduşi la probat. Astfel că solicitantul pleca frumuşel din magazin cu pantofii noi în picioare. Cei vechi avusese grijă să-i ia tovarăşii de bandă.
Cînd se strîngea un stoc de o sută de perechi, pantofii erau vînduţi de oameni anume angajaţi pentru asta la tîrgurile ocazionale din ţară. Scăpau de ei foarte repede. Cei cărora li se vîrau sub nas erau de regulă ţărani veniţi la tîrg din satele din jur, care se bucurau la un chilipir.
Au fost prinşi dintr-o prostie.
Un ţăran din Munţi, venit în tîrg la Vidra, i-a dat înapoi după ce i-a încercat, deoarece nu-l încăpeau. Era atît de nespălat pe picioare încît, luînd pantofii ca să-i vîre în sacoşă, omul bandei leşină din cauza mirosului.
Veni Salvarea, îl duseră la Spital, aici, după ce-i făcură respiraţie artificială, îi cerură un act de identitate, acela se codi, cei de acolo intrară la bănuieli, chemară Miliţia şi, de aici pînă la prinderea bandei, n-a fost decît un pas.
La vreo zece ani de la întîmplarea asta, Costică Banu avea să apară în sat, de Paşti, gras de se spărgea, într-un costum de stofă englezească şi cu doi dinţi de aur, împreună cu nevastă-sa, şi ea grasă, dar bine îmbrăcată şi doi copii, care purtau pălării.
În această mini-vacanţă, cum îi zicea el, surprinzîndu-i pe toţi prin subţirimea formulării, trecu şi pe la bufet, unde-l dădu gata pe Ghiţă Norocea, bufetierul, om altfel umblat, comandînd un pahar de whisky, dintr-o sticlă care se prăfuia pe raft de vreo cinci ani (cine să bea o asemenea porcărie în loc de ţuică?) trimisă bufetului – zicea Ghiţă Norocea – de un merceolog ce voise să se răzbune, pentru că trişase la un concurs de desfăcut capacele de sticle de bere cu dinţii.