Laie Vartic, tatăl lui Vasile Vartic, mort cu mulţi ani în urmă pe un şantier de îndiguiri din împrejurimi, strivit de un buldozer, după ce se culcase, (şeful de echipă plecase în sat, să ducă un camion de ciment în schimbul unei lăzi de ciuperci) în spatele unei ridicături de pămînt.
Buldozeristul, somnoros, dar mai ales plictisit că i se refuzase cererea de concediu (voia să meargă la băi de sulf), nu observase că o dată cu valul de pămînt îl îngropase, la un stînjen adîncime, şi pe cel lungit pe jos. Seara, la baracă, ceilalţi sesizară lipsa lui Laie Vartic. Nimeni nu-l văzuse plecînd. Șantierul se afla în mijlocul cîmpiei, locuri în care să se ascundă cineva nu prea erau, cu toate acestea, pînă la căderea întunericului, îl căutaseră într-una, neobosiţi, strigîndu-l cu mîinile pîlnie la gură.
Nu-l găsiră şi, cu toate cercetările, n-a fost găsit nici azi.
La un an de la întîmplare, avea să se zvonească în sat că Laie Vartic ar fi fugit peste graniţă, în RFG. De fapt – se spunea – el nu era Laie Vartic din Vintileasa, raionul Floreşti, ci John Calogan, din comitatul Tennessee, spion american paraşutat cu misiunea de a zădărnici eforturile ţăranilor muncitori de a forma o gospodărie colectivă.
Securitatea poporului l-ar fi mirosit şi chiar se pregătea să pună mîna pe el.
Spionul american Laie Vartic avea două posibilităţi:
– să fugă.
– să ia fiola cu otravă.
A ales prima posibilitate, deşi nu-i prea convenea, dar n-a avut încotro:
Fără ca el s-o ştie, ai noştri îi înlocuiseră fiola de otravă cu una de algocalmin.
Unii spuneau chiar că l-ar fi auzit la un post de radio interzis transmiţînd – adăugau ei –, prin intermediul undelor ultra-scurte, calde salutări familiei, precum şi faptul că, în curînd, aveau să se vadă. Era, desigur, un zvon absurd, de-a dreptul tîmpit chiar. GAC-ul se înfiinţase în sat printre primele din raion, iar Laie Vartic a fost unul din cei mai înverşunaţi susţinători ai ei.
Totuşi cînd veni vorba ca Vasile Vartic să fie numit primar, unii tovarăşi avură un moment de îndoială. Ce mai încolo şi încoace, sugerară celor din sat c-ar fi mai bine să se gîndească la altcineva.
De ce? Tovarăşii nu putură răspunde.
– Bine, zise aproape furios Emil Haţiegan, instructorul raional, dar ce se spune în sat despre tatăl lui Vasile Vartic e o prostie, o prostie curată, dar n-o să dăm crezare unor poveşti.
Nu! vai de mine! tovarăşii nu dădeau crezare zvonurilor. Laie Vartic n-avea cum să treacă frontiera şi pentru simplu motiv că frontiera era la mama dracului. Şi totuşi, clătinară ei din cap, ca nişte înţelepţi ce erau, dacă Laie Vartic a fugit peste graniţă? Şi, în faţa acestei întrebări, orice om, cît ar fi fost de tare de caracter, da înapoi. Despre Laie Vartic nu se ştia în continuare cum şi de ce dispăruse. Cine putea să contrazică o presupunere? Cel mai bun contraargument ar fi fost Laie Vartic însuşi, adus în faţa tovarăşilor, întors pe toate părţile şi pipăit, dovadă că era aici, în raionul Floreşti, şi nu în comitatul Tennessee, cum se zvonea.
Dar:
Unu: cum să-l aduci pe Laie Vartic, cînd nimeni nu-ţi putea spune de unde să-l iei?;
Doi: şi dacă şi atunci tovarăşii de la raion se îndoiau şi ziceau, da, ai dreptate, dar de ce ţii neapărat să-l pui primar tocmai pe Vasile Vartic, ce, s-au terminat oamenii buni din sat? Şi era atîta tristeţe şi nedumerire în întrebarea lor încît oricine, nu numai tînărul instructor raional, ar fi dezarmat.
Astfel că Vasile Vartic nu mai ajunse primar.
După Revoluţie, întreaga tărăşenie îi servi de minune pentru a se pretinde o victimă a dictaturii comuniste.
Mai ales că se strădui din răsputeri să acrediteze teza că fiul său nu fusese îngropat de buldozer, ci fusese luat de Securitate şi dus în exil în Siberia, unde, zicea Vasile Vartic, murise ca un martir.