Cîştigînd bine în acel an la colectiv, Vasile Norocea hotărî să se fotografieze împreună cu nevastă-sa. Şi el, şi nevastă-sa erau strîmbi de atîta muncă, şi, în plus, nu se mai fotografiaseră de vreo 20 de ani, de pe vremea schimbării buletinelor. Dar atunci, dacă se gîndea bine, nu putea fi vorba de o fotografie. Fotograful adus de Miliţie, un cooperator din Floreşti, făcuse totul în cea mai mare grabă, fără să-i aranjeze, singura lui grijă fiind ca omului să i se vadă urechile. Acum însă era vorba de altceva, de un tablou ce urma să fie atîrnat în camera de la drum, înfăţişîndu-i pe ei în haine de sărbătoare, puşi la punct şi, bineînţeles, veseli. Cum avea să tot spună celor ce-l întrebau, Vasile Norocea nu-şi putea explica ce-l apucase cu fotografiatul, mai ales că îl costase destul de scump. Sigur este că, în acele zile, i se făcuse lehamite de viaţa trăită pînă atunci şi, că, drept urmare, ar fi fost în stare de lucruri şi mai trăznite. Era – continua el să explice – ca şi cum ar fi fost o mare sărbătoare, Paştele sau Crăciunul, de exemplu, pentru care trudeşti o lună întreagă, făcînd curat prin casă, cumpărîndu-ţi haine noi, postind pînă crapi de foame, fără să te întrebi de ce faci astea, pentru că ţi se pare firesc s-o faci.
Deci, într-o zi de mai, în toiul primăverii, se îmbrăcă cu hainele cele bune, îşi luă nevasta şi merseră la Vasile Caliţa, fotograful satului. Acesta şedea undeva prin apropierea şcolii din Vintileasa Centru, într-o casă ţărănească obișnuită, cu prispă şi ogradă, cu un gard din şipci, şi acoperiş de şindrilă. Dacă n-ar fi fost firma de deasupra porţii, înfăţişînd un aparat vechi, cu burduf, şi un cetăţean care-şi vîrîse capul în sacul acela negru şi încreţit, de te întrebai dacă va mai putea ieşi de acolo vreodată, nu ţi-ai fi dat seama că aici se află atelierul foto al satului. Cum era de aşteptat, Vasile Caliţa n-avea autorizaţie de fotograf. Cu mulţi ani în urmă însă, locuise la el în gazdă un specialist de la Bucureşti, venit în Vintileasa timp de două săptămîni pentru a fotografia vestigiile arheologice din partea de Vest a satului. Acesta îl luase cu el, ca ajutor, pe Vasile Caliţa, care trebuia să care complicatele instrumente ale reproducerii color, să-l ajute cînd trebuia să se urce în cîte un pom, pentru a surprinde o imagine de sus. Om isteţ, trase cu ochiul şi, din ce mai întrebă el, din ce-i mai spusese fotograful, un palavragiu fără pereche, fură meseria, şi după cîtva timp de la plecarea bucureşteanului deschise în sat un atelier. Aparatul, ca de altfel şi celelalte instrumente, şi-l procură de la un evreu din Floreşti, care pleca în Israel şi vindea tot din casă, repede şi ieftin. Pînă la casa fotografului, Vasile Norocea manifestă o veselie plină şi lejeră. Saluta pe toţi cei întîlniţi în cale, glumea cu nevasta, (bineînţeles, cînd drumul era pustiu), luînd-o înainte şi oprindu-se brusc, în aşa fel încît nevastă-sa, cu aerul ei veşnic somnoros, se izbea de el, făcea ochii mari, ca şi cînd nu şi-ar fi dat seama unde se află, apoi se prefăcea că vrea să-l lovească, ocărîndu-l în glumă, veselă şi ea de bucuria neaşteptată, inexplicabilă, a bărbatului.
Vasile Caliţa îi primi cu mare pompă.
– Intraţi în casă! le zise, că vin şi eu imediat, să termin treaba.
Apoi, după ce termină treaba (vîrîse un viţel în ţarc), intră şi el în casă, dădu mîna cu Vasile Norocea, tăifăsuind un pic despre vremea secetoasă şi despre prunii care înfloriseră mai bogat ca niciodată. Nevasta fotografului aduse vin. Urmă, desigur, comedia cu – vai, nu bem! şi, vai nu se poate! Băură însă. Vasile Norocea dădu peste cap paharul scund şi gros, ca o buturugă, iar nevastă-sa abia își muie buzele. Şi iar vorbiră, ca doi gospodari ce erau, pînă cînd sosi un gol de tăcere lungă, pustiitoare, ca un lac ivit în cale pe neaşteptate, în care căzură cu toţii, o tăcere din care ar fi putut ieşi repede. Nimeni nu mai începea discuţia şi atunci, amintindu-şi parcă pentru ce veniseră acolo, Vasile Norocea zise:
Gata, nu mai putem sta!
Trecură în atelierul propriu-zis, adică, într-o încăpere mică, cu lut pe jos, mirosind a jilav şi singurătate. Şi până cînd se întoarse Vasile Caliţa, îmbrăcat acum într-un halat albastru, din pînză groasă şi ieftină, cu un nasture rupt cu tot cu petecul de care fusese prins, rămaseră în mijlocul încăperii, stingheriţi de încăperea goală, neprimitoare.
În halat, Vasile Caliţa era de nerecunoscut. Se mişca în jurul lor cu repeziciune, făcea mereu cu ochiul şi rîdea tare, nefiresc, dar mai ales turuia într-una. Ba chiar, la un moment dat, se prosti atît de rău (i se păru lui Vasile Norocea, care-l urmărea cu o nedumerire supărată, fără să-l întrerupă însă), încît îi zise lui Vasile Norocea, poftiţi, domnu! şi-i arătă peretele acoperit cu o pînză mare, cenuşie, de care trebuiau să se lipească, el şi nevastă-sa. Vasile Norocea făcea tot ce i se spunea fără să crîcnească, chiar dacă purtarea celuilalt i se părea prostească şi, după vreo zece minute de mutare dintr-un loc într-altul şi de răsucire pe toate părţile, se petrecu cu el ceva ciudat. Şi anume, începu să se simtă ţeapăn, nefiresc, crispat în tot trupul, pe care puteai acum să-l înţepi adînc cu un ac fără ca el să simtă, şi se surprinse purtîndu-se şi el nefiresc: rîdea, fără să simtă nevoia, adică dezvelindu- şi dinţii şi ţinea mîinile la spate, ca un domn, deşi aşa ceva nu mai făcuse niciodată în viaţa lui. Doar cînd trebui să-şi ia nevasta după umeri (aşa cum îi ceru fotograful) înţepeneala aceea ciudată se risipi, şi el deveni stîngaci, timid, pentru că nu-şi mai ţinuse nevasta după umeri de la nuntă, şi atunci, tot la fotograf. Dar, de fapt, deşi palma lui dreaptă strîngea mecanic umărul femeii, nu simţi nimic înduioşător în afara acelei strînsori puternice, şi în afara stofei aspre de la taiorul femeii.
Peste două săptămîni tabloul era gata. Avea o ramă strălucitoare, din lemn încrustat, şi măsura jumătate de metru înălţime. Numai că, din greşeală, Vasile Norocea apărea în tablou ţinînd de umeri (stîngaci, fireşte) o altă femeie decît nevastă-sa. Nici Vasile Caliţa (care se oferi imediat să-i facă pe gratis alt tablou) nu putea spune cine e. Încurcase lucrurile la asamblarea tabloului, punînd în locul nevestei lui Vasile Norocea o altă femeie, fotografiată cu ani în urmă, din maldărul de poze depozitate într-un cufăr, dar cine era femeia n-ar fi putut spune. Nu era nici urîtă, nici frumoasă, singurul lucru care o deosebea de celelalte femei era aerul hotărît, independent cu care privea din fotografie, şi care sporea şi mai mult impresia de lipitură. Parcă – spuneau cei ce vedeau tabloul la Vasile Norocea – femeia şedea lîngă acesta, în fotografie, cu aerul cel mai firesc din lume. Ochii ei mari, inteligenţi, le spunea celor ce o urmăreau că nu trebuie să facă haz, nici să li se pară deosebit că ea îi privea din fotografie. Pur şi simplu asta trebuie făcut, şi gata! Vasile Norocea, căruia îi trecuse sentimentul acela de sărbătoare, cînd totul în jur pare binevoitor cu tine, refuză hotărît să se mai fotografieze o dată şi luă tabloul, ducîndu-l pînă acasă la subsoară, ca şi cum ar fi dus un catalog.
Nici nevastă-sa nu spuse nimic.
De fapt, ei îi plăcu mai mult tabloul de acum, cu femeia aceea străină, şi, deseori, duminica, sau, de sărbători, se oprea în faţa lui şi îl privea îndelung şi cu încîntare!