Mai sus de Vintileasa dinspre Munți se filmează de zor Pînă la capăt, o peliculă americană despre războiul unui fermier din Texas cu bandiţii care voiau să pună mîna pe pămîntul lui, singurul din zonă dispunînd de o sursă de apă. Potrivit scenariului, la un moment dat, bandiţii năvălesc asupra gospodăriei şi masacrează vacile, găinile, cocoşii, dar mai ales, curcanul drag fetei fermierului, căreia, de altfel, îi murise mama cînd era mică.
Lichidarea curcanului va fi picătura care umple paharul.
Fermierul pune mîna pe puşca lăsată de taică-său drept moştenire, ţinută pînă atunci în ladă, nefolosită, şi-i lichidează unul cîte unul pe bandiți din dosul unei stînci.
Pelicula fusese filmată la început în Colorado. Ajunşi la scena masacrului, producătorii se treziră faţă-n faţă cu o problemă practic de nerezolvat.
Între timp, în America intrase în vigoare Legea ocrotirii animalelor şi păsărilor în timpul filmărilor.
Ea interzicea nu numai uciderea unui animal sau a unei păsări, dar şi luarea peste picior a catîrilor zicînd cuiva Măgarule! sau folosirea termenului de şacal în peliculele despre Mafie.
Totul pornise de la un film care spărsese box office-urile de pe continentul American.
Unui călător prin junglă, american, desigur, venit cu iubita ca să studieze relaţiile de putere dintr-un trib izolat de restul lumii, i se încolăcise de gît, cu scopul evident de a-l hali, un piton. Mai înainte, pitonul dăduse gata şi pe iubită, din care rămăsese doar unghiile date cu ojă, ştiut fiind că şerpii au alergie la acest produs cosmetic. Cu un efort supraomenesc, eroul se eliberează de şarpe şi-l sugrumă cu mîinile sale slăbuţe, delicate, de şoarece de bibliotecă.
O organizaţie de protecţie a animalelor porni o campanie virulentă de amendare a producătorilor pe motiv că, în timpul filmărilor, pitonul, împrumutat de la o grădină zoologică, fusese stresat. – Bine, bine! replicară producătorii, dar nu l-a omorît de-a adevăratelea, a fost doar un trucaj strîngerea şarpelui cu mîinile şi aruncarea lui pe pămînt, ca şi cum ar fi fost ucis. – Nu contează! s-au grăbit să răspundă membrii Organizaţiei, nu numai că l-aţi stresat, dar, mult mai grav, i-aţi afectat imaginea.
Pitonul şi-a cîştigat cu greu, de-a lungul istoriei, faima de şarpe puternic, înfricoşător chiar. Răpus de un sfrijit cu ochelari, care n-are muşchi nici să aprindă aragazul – susţineau membrii Organizaţiei – pitonul a fost făcut de rîs în faţa întregii lumi. Nu numai că-l dispreţuiesc acum oamenii, care se temuseră de el de moarte, dar nici animalele mai mici din junglă nu-i mai arată pic de respect. Cînd trece falnic, deoarece habar n-are de tîmpenia celor de la Hollywood, iepurii scot limba la el, iar antilopele pufnesc în rîs, ducîndu-şi mîna la gură, fireşte, pentru că sunt fiinţe educate.
Ca să scape de amendă, producătorii se gîndiră să anunţe o continuare a filmului, un fel de partea a doua, în care sfrijitul era sugrumat de un alt piton, mult mai mic decît primul, şi înfulecat pe nemestecate. Avocaţii Casei de producţie semnalară însă că puteau declanşa reacţia Organizaţiilor de protecţie a intelectualilor, ceea ce le-ar fi adus o nouă amendă, fără a se garanta că scăpau de prima. Astfel că producătorii nici nu se mai osteniră. Plătiră amenda, la care-i condamnă instanţa, şi se reprofilară pe filme porno, unde nu se puteau aştepta la proteste ale organizaţiilor nonguvernamentale, din simplu motiv că membrii acestora ar fi trebuit să recunoască pe faţă că se uită la astfel de pelicule ruşinoase.
Producătorii lui Pînă la capăt dădură de dracu’. Nici nu se punea problema filmării în SUA a secvenței cu masacrarea unor păsări şi animale. Ar fi fost amendaţi şi pentru o secvenţă în care porcul apărea altfel decît spălat, depilat şi dat cu parfum. O secvenţă în care un cocoş ar fi fost împuşcat şi încă fără somaţie prealabilă le-ar fi adus ani grei de puşcărie.
Astfel că ei porniră în căutarea unei ţări care nu adoptase încă nici o lege de protecţie a animalelor şi păsărilor în timpul filmărilor.
România era o astfel de ţară.
Iar în România cîmpul din jurul Vintilesei era locul ideal de filmare a unei pelicule precum Pînă la capăt.
Totul semăna perfect cu Texasul de pe vremea cînd îşi făcuseră apariţia primii colonişti.
Vintileasa era un sat fără asfalt, fără garduri, fără cişmele şi fără curent electric.
Cîmpul din jurul satului era o întindere de iarbă aspră şi săracă, plină de mărăcini şi bolovani.
Locuitorii dintre care urmau să fie aleşi bandiţii n-aveau nevoie de machiaj. Erau toţi neraşi, cu părul zbîrlit, nespălaţi şi, lucru cel mai important, aveau o lucire sălbatecă în priviri. Nu pentru că ar fi fost cruzi, Doamne fereşte! ci pentru că sufereau de sifilis fără s-o ştie. Cum n-auziseră în viaţa lor de contracte de muncă, se învoiseră bucuroşi să facă tot ce le spuneau americanii în schimbul unei litre de gumă de mestecat. Se dădeau în vînt după aşa ceva, văzînd că, după ce era mestecată, putea fi lipită de tot ce întîlneai în cale.
Sosirea echipei de filmare avea să schimbe din temelii viața sVintilesei. Pentru cei trei sute de membri ai echipei, americanii ridicară rapid, la vreun kilometru de sat, un orăşel modern, cu lumină electrică, telefonie mobilă, televiziune prin satelit, baruri de noapte, cazinou şi cişmele viu colorate, de robinetele cărora o cunoscută firmă de ceasuri elveţiene atîrnă plăcuţe publicitare la mărci de peste zece mii de euro.
După plecarea americanilor, în orăşelul rămas pustiu se mutară cei din Vintileasa. Dădură foc la case şi arară pămîntul, astfel încît fostul sat să dispară de pe hartă. Orăşelului îi spuseră Vintileasa de Sus, semn al superiorităţii faţă de Vintileasa anterioară, care nu era nici de Sus, nici de Jos. Nu le-a fost prea greu să devină nişte veritabili orăşeni. Cît timp durară filmările, americanii îi învăţară să se spele, să se tundă şi să se radă. Se vindecară de sifilis. Medicul echipei le administră chiar din primele zile tratamentul corespunzător, de teamă ca nu cumva vreo secretară de platou, frustrată în plan sexual, să se îmbolnăvească de la vreun flăcău din sat.
Unii învăţară s-o rupă niţel pe englezeşte.
Alţii se iniţiară în tainele cinematografiei şi hotărîră să-şi facă băieţii regizori, iar fetele, dive.
Cu toţii avură prilejul să cunoască din interior problemele care frămîntau societatea americană. De Stînga fiind, actorii organizaseră zilnic manifestaţii de protest împotriva politicii războinice a administraţiei de la Washington. La aceste acţiuni, fură invitaţi să ia parte, strigînd lozinci şi agitînd pancarde cu preşedintele american în chip de năsos mincinos, şi cei din sat.
Cînd se ajunse la masacrul comis de bandiţi în gospodăria fermierului, producătorii descoperiră că mai aveau nevoie de păsări şi animale şi din satele din jur. După doar două filmări de noapte (bandiţii năvăleau noaptea!), în sat nu mai rămase nici o orătanie şi nici un animal. Rămăsese viu doar un cocoş al lui Ilie Purcăreanu, ascuns de ăl mic într-o scorbură din pădure, ca să nu-l găsească taică-său şi să-l dea echipei. Americanii nu insistară. În tabără se aflau şi actriţe care urmau un tratament ca să facă copii. Se înţelege că acestea îl adoptară pe ăl mic, făcîndu-i toate capriciile.
A fost, de altfel, singura victimă a filmărilor la pelicula Pînă la capăt.
Îndopat cu dulciuri, ăl mic deveni obez.
Difuzată pe toate căile, vestea că se caută şi se cumpără animale şi păsări (americanii includeau în preţ şi o sumă menită a acoperi parţial suferinţele sufleteşti provocate de pierderea animalului îndrăgit) stîrni vîlvă în toate satele din jur. Mai ceva ca pe vremea tătarilor, din fiecare sat se urniră spre locul de filmare caravane lungi şi obositoare de vaci, de găini, de curcani şi bibilici. Toţi se puseră pe aşteptat, într-o coadă imensă, la poarta taberei, unde avea loc o primă selecţie. Animalele trebuiau să moară imediat, ca să nu fie nevoie de peliculă suplimentară. La poartă, se verifica dacă nu cumva animalul dădea semne că va supravieţui masacrului. Un ins din Floreştii de Cîmpie se aşeză la rînd cu un struţ, pe care-l primise cadou, de ziua lui, de la fiică-sa, emigrată în Australia. Dar şefii echipei îl trimiseră înapoi, nu fără a-l răsplăti, pentru efort, cu o pălărie de cowboy. Omul o luă, înţelegînd că struţul nu putea fi cumpărat, deoarece în Vestul Sălbatic, oricît de sălbatic ar fi fost, nu creşteau struţi, nedumerit însă dacă pălăria era pentru el sau pentru pasăre.
Convoaiele curgeau de dimineaţă pînă seara din toate satele ţinutului spre tabăra de filmare.
Deşi se precizase clar că se cer doar vaci, găini şi cocoşi, mulţi o porniră de acasă şi cu boi, măgari, cai, cîini, raţe şi gîşte. Pentru orice eventualitate, unii îşi luară şi copii.
Sesizînd lungile convoaie, sateliţii americani transmiseră la Washington informaţii despre o posibilă mutare cu forţa a unei minorităţi dintr-un loc într-altul.
Şi cum asta se încadra în purificarea etnică, puţin lipsi ca administraţia americană să nu dea un ultimatum guvernului de la Bucureşti.