Tanţa Munteanu, o bătrână din Vintileasa Deal. Locuiește singură într-o coşmelie gata să cadă, în care se intră printr-o uşă tăiată în perete. Alcătuită dintr-o singură cameră, casa e lipită de grajdul în care stă vaca. Bătrîna poate şti astfel, în orice clipă, starea de spirit a vacii.
Cu vreo câţiva ani în urmă, Tanţa Munteanu era să moară de ciudă c-au tras-o pe sfoară nişte escroci. Se întîmpla asta pe vremea când prin satele judeţului bântuiau tot felul de inşi în căutare de lucruri vechi, pe cale de dispariţie. În cercurile înalte de la Bucureşti erau la mare căutare lucruri scoase din uz din gospodăriile ţărăneşti: furci de tors la lumina opaiţului, lămpi cu gaz, ţesale, fiare de călcat cu cărbuni, vîrtelniţe şi căruţe cu două locuri. Escrocii veneau în camionete pline cu lucruri noi, pe care le ofereau în schimbul celor vechi.
La mare preţ în Bucureşti erau fiarele de călcat cu cărbuni. Bântuia moda acestor unelte grosolane, cu mâner de lemn şi închizător în formă de cocoş. Cucoanele din lumea înaltă se făleau cu ele mai ceva decât cu bijuteriile cumpărate la Ritz. Proaspeţii îmbogăţiţi le luau la preţuri exorbitante şi le aşezau în vitrinele de cristal ale vilelor ridicate în complexele rezidenţiale.
Mirosind afacerea, mulţi îşi făcuseră firme de trafic de obiecte tradiţionale, umblând prin satele unde nu pătrunsese încă televiziunea prin cablu şi, deci, locuitorii erau mai puţin informaţi.
Tanţa Munteanu fusese extrem de bucuroasă când un cetăţean într-un balonsaid roşu-purpuriu şi pantofi nou-nouţi îi dăduse un fier de călcat electric, cu control automat al temperaturii şi şnur aurit, în schimbul fierului de călcat cu cărbuni. Îl pusese undeva prin magazie, deoarece nu-l mai folosea de când, vânturându-l în sus şi-n jos, să se încingă cărbunii, se deschisese şi era să dea foc la casă.
Într-o sâmbătă, veniră de la Bucureşti băiatul cel mare, cu nora şi cu cei doi nepoţi, elevi la un liceu din Londra. Nepoţii, băiat şi fată, se arătară extrem de încântaţi de confortul rural. Doriră să doarmă afară, în fân, şi pentru că Tanţa Munteanu n-avea căpiţă, se mulţumiră şi cu un aşternut în grajd, lângă vacă. Băiatul susţinea că poate comunica cu vaca prin mijloace telepatice. Drept pentru care era să se aleagă cu un corn în burtă. Fata o porni prin sat în căutarea unei discoteci. Tanţa Munteanu o avertiză să nu umble noaptea pe uliţă, deoarece ar putea fi violată. Fata nu se arătă deloc înfricoşată. –Au măcar prezervativ? Şi cum Tanţa Munteanu nu răspunsese, deoarece nu ştia despre ce-i vorba, ea scoase din poşetă un pliculeţ, mândrindu-se cu el. La o adică, zise ea, li-l dau înainte de a trece la treabă.
Dimineaţa, profitînd de faptul că nepoata mai dormea încă, Tanţa Munteanu se duse tiptil-tiptil la poşetă şi scoase de acolo pliculeţul. Îl desfăcu şi îşi înfipse dinţii cariaţi în bucata de cauciuc. Nu reuşi să rupă o bucată, pentru a vedea dacă e atît de bună încît vlăjganii să renunţe în schimbul bunătăţii la violul planificat. Rămase convinsă că dinţii săi sînt de vină.
Din vorbă-n vorbă, bătrâna ajunse la chilipirul cu fierul. Merse în cămară şi aduse fierul cel nou, pe care-l arătă celor doi – fiu şi noră. Faţa băiatului se schimbă într-o grimasă de indignare. Mai diplomată, nora se stăpâni. Se mulţumi doar cu o privire întrebătoare.
– Ai făcut cea mai mare prostie din viaţa matale! Puteai să iei pe el 1000 de dolari. La început, Tanţa Munteanu nu-şi dădu seama ce se se întâmplase. După vreo jumătate de oră de discuţie, înţelese că fusese trasă pe sfoară. Măcar ai adresa escrocului? întrebă băiatul. Bătrâna îşi aminti cu greu. Băiatul îşi notă numele într-un carneţel cu arcuri din oţel, promiţând că se va interesa de cum va ajunge la Bucureşti.
După plecarea lor, bătrâna nu-şi găsi somnul. A doua zi, dimineaţa, se îmbrăcă şi merse în capul uliţei, la Sanda Trăistaru, o bătrână despre care ştia că are un fier de cărbuni. O rugă să îi împrumute fierul. Sanda Trăistaru era o cărpănoasă. Şi de unde ştiu că o să mi-l dai înapoi? Brusc şireată, Tanţa Munteanu îi spuse că-i lasă drept gaj fierul electric. Vecina se lăcomi la obiectul strălucitor, vârât într-o cutie viu colorată.
Se gândi rapid că nu i-l va mai da înapoi.
Şi aşa se şi întâmplă. Când i se aduse fierul, ea minţi că nu-l mai are pe celălalt: i l-a mâncat boala de viţel, dînd de el pe prispă. Bucuroasă, Tanţa se întoarse cu fierul tradiţional acasă.
Când veniră din nou băiatul şi nora, le arătă fierul. Cei doi se enervară din nou. Fierul nu mai valora un chior. Trecuse moda fiarelor de călcat cu cărbuni.
Cel nou, rămas la Sanda Trăistaru, valora de zece ori mai mult.
Vreo jumătate de an după asta, Tanţa Munteanu încercase să-şi recupereze fierul modern.
S-ar fi chinuit şi azi, dacă n-ar fi murit între timp, încercînd să calce o bluză plină de benzină cu fierul de călcat cu cărbuni.