Escrocheria numită Paştele Blajinilor

În fiecare an, a doua zi de Paşti, cei din Vintileasa sărbătoreau Paştele Blajinilor.
Paştele îl sărbătoriseră ei duminică, în prima zi de Paşti. Mai bine zis îl sărbătoriseră sîmbătă spre duminică noaptea.

Sîmbătă, pe la 11 noaptea, toţi o luau spre biserică, după ce, în prealabil, împovăraseră masa din camera de sus, cea deschisă doar la marile sărbători, cu tot ce se putea mînca după lunga perioadă de Post: ouă roşii, cozonac, Pască, sarmale, fripturi, ciorbă. La mijlocul bucatelor, ca un Foişor de foc într-un tîrg de pe vremea turcilor, se înălța carafa cu vin.

Unii ţinuseră post cu chiu cu vai tot Postul Paştelui.
Alţii se stăpîneau să nu mănînce de dulce în Vinerea Mare.
Nu puţini erau cei care, deşi păcătuiseră în Post, de ziua Patimilor nu mîncaseră nimic.
Toţi, fără excepţie, urmau să halească, în fine, ce le dorea inima, la întoarcerea de la biserică.

De aceea, an de an, pînă la miezul nopţii, cînd în biserică răsunau bocăniturile făcute de Toader Cîmpureanu, paracliserul, în uşa altarului, cu muchia toporiştii, pentru a imita loviturile din sicriu ale Înviatului, toţi cei din biserică destăinuiau în priviri, în mişcările mîinii pentru a face cruce şi mătănii, o tensiune ieşită din comun.

De fiecare noapte de Înviere, preotul Durbacă găsea de cuviinţă să invoce nerăbdarea cu care prea scumpii săi enoriaşi aşteptau clopotele proclamînd Bucuria Faptei celei Mari. Aşa interpreta el încordarea din biserică, simţită de orice ins din afară. Sau poate ştia că enoriaşii abia aşteaptă declaraţia lui, a preotului, Hristos a Înviat!, pentru ca ei să se prăvălească total în strigătul Adevărat a Înviat!, în care preotul distingea uriaşa bucurie la aflarea veştii că El A Călcat Moartea!, în timp ce, de-adevăratelea, cei din biserică vedeau, în fine, terminat coşmarul înfrînării, pentru a o putea zbughi acasă, unde-i aşteptau sarmalele şi drobul şi cozonacii şi ouăle roşii.

Dădeau rasol ceremonia care urma şi, la un moment dat, cei mai mulţi dintre ei o ştergeau. De cum ajungeau la domiciliu, se aruncau asupra meselor care-i aşteptaseră cuminţi şi pînă spre dimineaţă nu mai conteneau să dea din fălci.

Se sculau apoi pe la două şi o luau de la capăt cu mîncatul.
Luni însă, a doua zi de Paşti, pentru că oricum nu se putea mînca întruna, fără riscul de a plesni de atîta haleală turnată în burdihan, era dedicată altora, celor de pe Lumea Ailaltă.

Obiceiului i se spunea Paştele Blajinilor.
Nu prea era ştiut în ţară.

Înainte de 1989, se vorbise puţin despre el, doar în publicaţiile Institutului de Etnografie şi Folclor, şi atunci cu mare grijă, printre altele, redacţia cerînd ca orice studiu consacrat obiceiului să aibă un citat din Nicolae Ceauşescu despre nevoia de a întreţine veşnic aprinsă flacăra tradiţiilor populare. În presa cotidiană, la Radio la Televiziune, obiceiul nu era pomenit, mai ales din cauza blestematului de Paşti, pentru că, blajin, chiar dacă se trăgea din limba slavă, nu ridica probleme de cenzură.

După 1989, despre Paştele Blajinilor se vorbi un timp, cîteva luni din 1990, cînd presa liberă se ocupa de tot ceea ce fusese interzis în trecut. Publicaţiile vădit anticomuniste, apărute în proporţii de masă, dînd curs modei, plasau subiectul în campaniile menite a dovedi cît de greu se trăia sub dictatură.

După un timp, subiectul muri din exces de cultivare în presă, cum se întîmplă de obicei, pentru că ziarele sînt citite cu aceeaşi nepăsare cu care spectatorii unui meci de fotbal vîră în gură seminţe de dovleac.

Învie cîţiva ani mai tîrziu, într-un Paşte care se nimeri în continuarea zilei de 1 mai. Săptămîna liberă care rezulta aduse în redacţiile televiziunilor de ştiri o disperare dramatică în materie de ştiri. În absenţa violurilor cu perversiuni, a jafurilor spectaculoase şi a morţilor cu zile din spitale, televiziunile se năpustiră asupra Paştelui Blajinilor, obicei pe care reuşiseră, după doar două zile, să-l transforme în altceva. Unele televiziuni făcură din el un moment care dovedea prezenţa extratereştrilor printre noi. Alte televiziuni nu se sfiiră a-l înfăţişa ca un obicei cu vădite componente sexuale.

Dacă s-ar fi scris un Preambul la acest obicei, mai mult ca sigur primele rînduri s-ar fi referit la remuşcările care-l lovesc pe muritor cînd îşi dă seama că, în timp ce el îşi umflă burta cu ouă roşii, friptură de miel, cozonaci, pască şi muşchiuleţ de porc afumat, cei dragi de pe Lumea Cealaltă suferă de foame şi sete. Astfel că, după prima zi de Paşti, închinată mîncatului şi băutului pe rupte, creştinul, chiar şi cel care mergea la Biserică – vorba aia – din an în Paşti, se gîndeşte cum ar putea trimite şi celor dragi de pe Lumea Ailaltă ceva din bunătăţile din care s-a înfruptat şi care oricum i-au mai rămas nehalite.
Aşa s-a născut în sat obiceiul numit Paştele Blajinului.

Pentru ca el să nu rămînă un vis, era musai să se găsească un mijloc prin care cei de pe Lumea Ailaltă să primească mîncarea şi băutura trimisă de pe Lumea asta.
De pus la Poştă un colet nici vorbă. Poşta din sat nu primea colete conţinînd alimente, cum avertiza un anunţ de pe peretele din fund, să-l vadă omul muncii de cum deschidea uşa. Şi nu primea din simplul motiv că plicurile şi pachetele erau duse pînă la Floreşti, la început, cu şareta lui Florică Banu. Pe drumul care străbătea satul trecea astfel, împreună cu ţăcănitul potcoavelor, cumplitul miros de friptură, care scotea din minţi cîinii de prin ogrăzi. Cîtva timp, cît se acceptaseră pachete cu mîncare, trimise de cei din sat, mai ales băieţilor aflaţi departe, la Armată, de două ori pe zi cînd trecea poşta spre Floreşti, dinspre centrul satului se ridică o zarvă atît de mare încît bătrînul Ionică Purdel, din Vintileasa Deal, despre care se spune că l-a uitat moartea pe Pămînt, tresare din scaunul cu rotile şi începe să zbiere:
— Ascundeţi-vă pe unde puteţi, vin turcii!

Sesizaţi de această reacţie membrii Comisiei de ateism şi educaţie ştiinţifică de la raion poposiră în sat, curioşi să afle cum de tresare astfel moş Ionică Purdel, avînd în vedere că turcii nu mai dădeau năvală în patria noastră dragă de cel puţin două secole.

El, Ionică Purdel, avea cel mult o sută şi ceva de ani. S-ar fi putut crede, după cum tresărea de-adevăratelea, că încercase cîndva, în copilărie, experienţa năvălirii turcilor. Or, nu numai că la vîrsta lui n-avea cum să apuce vremea năvălirii spahiilor, dar toate documentele arătau că turcii n-au ajuns niciodată pînă aici în Vintileasa. De cum intrau în Ţara Moldavei, armatele otomane o luau spre Suceava sau spre Iaşi, ţinînd şleaul care urma sîrguincios Siretul.

Dar, mai ştii? poate că vreo ceată de bașbuzuci, componenţi ai Armatei Otomane care n-aveau leafă ca ienicerii şi spahiii, ci trăiau din ceea ce prăduiau, zicîndu-şi că prin această parte a Moldovei, încununată de vii şi livezi, se găsesc prăzi bogate, se rupea pentru o zi din grosul Armatei şi se abătea pînă aici, pentru a se întoarce încărcată de pradă – bunuri şi robi – la grosul de unde plecaseră.

Luîndu-se în calcul ipoteza asta, la primul şi singurul popas al Comisiei de ateism de la Floreşti veni şi Comisia de Istorie a Academiei RPR, condusă de un doctor docent în năvălirile otomane de-a lungul secolelor.

Oricît se străduiseră academicienii, nu reuşiră să desluşească dacă bolboroselile bătrînului exprimau sau nu o experienţă de viaţă. Abia la plecare, cînd mulţumeau lui Dumnezeu că scăpau de duhoarea obielelor lui moş Ionică Purdel, descoperiră adevărul. Pe una dintre oalele cu lapte pus la prins văzuseră cărticica Muma lui Ştefan cel Mare. La una dintre pagini – cea mai mînjită cu untură şi, prin asta, semn al lecturii asidue – se găsea fragmentul dedicat năvălirii turcilor. Ionică Purdel nu ştia să citească. În ultimii ani, ca să-l adormă şi să poată merge şi ea la bal, nepoata, Ionela, îi citea din cărticică, interpretînd sonor unele momente. De fiecare dată la rîndurile cu strigătul Vin turcii! striga şi ea cît putea de tare şi cît putea de dramatic. Cu anii, prin repetare, scena se întipări în memoria moşneagului ca şi cum ar fi trăit-o el.

Pentru că plîngerile împotriva zarvei iscate de trecerea Poştei nu mai conteneau, ba mai mult, Scînteia făcu să apară la rubrica Fapt divers şi notiţa potrivit căreia mirosul de friptură provoca dureri de stomac bolnavilor de ulcer, aflaţi în grădina din dosul gardurilor sau în casă, bolind, Bucureştiul interzise depunerea de alimente la Poştă nu numai în Vintileasa, dar şi în toată ţara.

Pachetele trebuiau să ajungă cumva la cei de pe Lumea Ailaltă. Ca urmare a unui proces pe care nici măcar cercetătorii de la Institutul de etnografie şi folclor din Bucureşti nu-i dăduseră de capăt, se răspîndi în sat zvonul că apa pîrîului, care la un moment dat dispărea sub stînca din Munţi, ajungea pe Lumea Ailaltă.

Treptat-treptat zvonul deveni, cum se întîmplă, de obicei, informaţie sigură.

Astfel că an de an, a doua zi de Paşti, femeie, copii, bătrîni, dar şi bărbaţi în putere, se înfăţişau la locul în care pîrîiaşul devenea rîu subpămîntean şi puneau pe suprafaţa curgătoare, ca pe o măsuţă, coşuleţe de răchită cu de-ale gurii.

Ce se întîmpla cu ele nimeni n-a putut spune un timp şi, mai ales, nimeni n-a putut spune dacă destinatarii primiseră cadourile şi, mai ales, dacă se declarau mulţumiţi cu ceea ce primiseră.

Asta pînă în 199…, cînd Vintileasa se racordă la Internet şi mulţi din sat, dintre cei cu neamuri în străinătate la muncă, primeau şi trimiteau e-mail-uri, tăifăsuiau pe Internet.

Într-o noapte, Fănica Paraschiv, absolventă de Liceu care nu-şi găsise slujbă şi, în consecinţă, şedea tot timpul în fața calculatorului, se pomeni cu un e-mail semnat, De pe Lumea Cealaltă, prin care se exprima sastisirea de atîtea ouă roşii şi cozonac.

Am vrea – scria expeditorul – să mîncăm şi noi şuncă de Praga, caviar, stridii, din alea despre care s-a auzit pînă aici că se găsesc deja în mod obişnuit pe mesele românilor scăpaţi de neagra dictatură de paşti.

Fănica Paraschiv dădu alarma în întreg satul.

Nu trăgînd clopotele de grindină, ca pe vremuri, nu mergînd duminică dimineaţa în Centru, unde se strîngeau ceea ce sociologii numeau ştafetele de opinie, ci redirecţionînd e-mailul către toţi posesorii de Internet din Vintileasa. Urmară cîteva zile de schimburi de e-mailuri, dublate de cîteva vizite făcute de Fănica la prietenele sale din sat, şi ele fără slujbă, dar care-şi luaseră de lucru la domiciliu. Una lipea timbre prin muierea cu limba, alta croşeta, mă rog, treburi migăloase, care n-aduceau cine ştie ce bani, dar aveau avantajul că dădeau prilejul de a pierde timpul fără a încerca o clip remuşcarea că-l pierzi.

În consecinţă, de Paştele Blajinilor în anul cu pricina, satul merse la pîrîul subteran cu muşchiuleţ, cu şuncă de Praga, cu caviar, cu trufe şi cu sticle de whisky.

Cîţiva ani la rînd, a doua zi de Paşti, pîrîiaşul lua cu el, pentru a duce pe Lumea Aialtă, coşuleţe de răchită burduşite cu băuturi şi mîncăruri scumpe.

Se grăbiră să facă asta şi pentru că, după primul Paşte al Blajinilor, Fănica Paraschiv primi un e-mail cu emoticoane prin care se dădea curs fericirii celor de pe Lumea Ailaltă de a mînca şi ei, de Paşti, pe măsura vremurilor noi din ţara noastră.

La zece ani de la întîmplare, televiziunile centrale de ştiri anunţară demantelarea unei reţele care acţiona şi peste hotare pentru folosirea în interes propriu a obiceiurilor strămoşeşti.

În România – se spunea în Comunicatul Procurorilor – reţeaua transnaţională dobîndise cîştiguri ilicite din escrocarea celor care respectau obiceiul numit Paştele Blajinilor cerînd și primind produse alimentare scumpe pe care le valorificaseră ulterior pe Piaţa neagră.