(Din Istoria literaturii proletcultiste, în pregătire pentru tipar)
Dacă Eminescu al perioadei interbelice e un Creator falsificat, altul decît cel adevărat, se înţelege că Eminescu al perioadei 1947-1953 e cel autentic. Numeroase studii şi articole depun stăruitoare eforturi pentru a convinge că imaginea lui Eminescu de acum, aşa cum se conturează ea din studii şi articole, din lecţii şcolare şi conferinţe publice, din noile ediţii, este imaginea cea adevărată. Impulsul hotărîtor în ascensiunea acestei teze îl dă însuşi studiul de îndrumare Cu privire la opera lui Mihail Eminescu de Nestor Ignat (Scînteia, 13, 14, 15 ianuarie 1950):
„A trebuit să fie surpată din temelii orînduirea burghezo-moşierească pentru ca marele poet să intre în drepturile sale. Abia acum tezaurul de preţ al operei eminesciene poate fi aşezat în adevărata lui lumină nu numai în faţa poporului nostru, dar şi a popoarelor prietene, care participă din toată inima la sărbătorirea aniversării naşterii lui Eminescu. Dincolo de marginile vieţii sale nefericite, soarta operei lui Eminescu se dovedeşte legată de soarta, de lupta poporului care i-a dat naştere. Biruie poporul muncitor în ţara noastră şi odată cu el biruie şi lumina şi adevărul din opera eminesciană. Lumina şi adevărul ţinute sub obroc atîta vreme şi întruchipînd ce-i mai preţios în opera poetului devin astfel un bun al poporului, o armă de luptă împotriva exploatatorilor şi un puternic factor în dezvoltarea culturii noastre spre culmi pe care Eminescu nu le-a putut întrezări, dar care i-ar umple inima de adînca bucurie patriotică de a fi unul dintre ctitorii înfloririi culturale a poporului său“.
Expus cu generozitate în articole de îndrumare, punctul de vedere potrivit căruia Eminescu al perioadei 1947-1953 este Eminescu cel adevărat, se transforma rapid într-o permanenţă a studiilor şi articolelor momentului. Eminescu al nostru, un articol semnat de Maria Banuş în Scînteia, 15 ianuarie 1950, dezvăluie convingerea că abia acum se conturează chipul întreg şi adevărat al lui Eminescu:
„Adevărat şi întreg apare, în sfîrşit, chipul marelui poet, peste care făţarnicii critici burghezi aruncaseră îndoliate văluri. Mîini iubitoare, pline de grijă, se străduiesc să întregească chipiul ciuntit, schimonosit, sfîşiat de către cîinii de pază ai burgheziei, criticii oficiali de pe vremuri.
Tot mai aproape de noi şi mai mişcătoare ne apare faţa lui Eminescu, redată vieţii de către cei ce iubesc şi înalţă viaţa.“
Teza lui Eminescu de tip nou e împărtăşită cu entuziasm şi de oamenii muncii din R.P.R. Sub puterea studiilor şi articolelor citite, a conferinţelor audiate, ei mărturisesc revelaţii spectaculoase în legătură cu imaginea lui Eminescu, şi înţelegeri totale ale unor probleme pe care şi le puseseră, dar nu le înţeleseseră pînă acum. În scrisoarea publicată în Flacăra, 14 ianuarie 1950, sub titlul De ce era Eminescu un poet „trist“, Maria Solomon, responsabilă culturală la Tăbăcăria naţională, mărturiseşte că de-abia acum, în noile condiţii, a reuşit să înţeleagă de ce era Eminescu un poet pesimist. Conform scrisorii, pentru autoare pesimismul eminescian fusese mai înainte o problemă insolubilă:
„Încă din copilărie am citit din versurile lui Eminescu. M-au impresionat adesea accentele triste din poezia lui şi m-am întrebat care este explicaţia acestei tristeţi“.
Un răspuns pe care-l va primi de-abia acum, cînd Eminescu e înfățișat drept cel autentic:
„Acum, cînd datorită Partidului clasei muncitoare, credincios valorilor culturale ale trecutului, opera şi personalitatea sa sînt înfăţişate în lumina adevărată, înţeleg izvorul tristeţii lui Eminescu şi-mi dau seama că în umbra pesimismului său se ascunde cea mai crudă mizerie fizică, cea mai abjectă exploatare burgheză“.
Există şi scrisori în care influenţa criticii şi publicisticii asupra noii imagini a lui Eminescu în ochii cititorilor e recunoscută explicit. Un grup de muncitoare de la Filatura Română de Bumbac semnează în Flacăra scrisoarea Noi nu l-am cunoscut înainte, prin care se evidențiază rolul jucat de revistă în formarea opiniei despre adevăratul Eminescu:
„Ieri am citit la biblioteca noastră, din FLACĂRA, despre Eminescu. Noi, cîteva muncitoare, am stat de vorbă despre marele poet al nostru. Ne-a îndurerat viaţa lui de suferinţă. Eminescu, care a lăsat atîta comoară de poezii după el, a murit în mizerie. Cîtă deosebire între timpul acela şi viaţa noastră de astăzi“.
Scrisoarea a fost trimisă sub influenţa nemijlocită a lecturilor din Flacăra:
„Bucuria că din articolele citite am putut să-l cunoaştem pe Eminescu ne-a făcut să vă trimitem această scrisoare“.
În mod firesc, însă, noua imagine, cea adevărată, n-a devenit încă o axiomă pentru toată lumea. Sub semnul tezei continuei ascuţiri a luptei de clasă, ziarele şi revistele consemnează unele atitudini – e drept, puţine – în care cititorii mai stau sub puterea vechii imagini; nu sînt deci de acord cu ceea ce se scrie şi se conferenţiază despre Eminescu. E vorba însă de duşmani de clasă, aşa cum de altfel ne confirmă şi un exemplu din articolul Cu privire la sarcinile criticii literare de Eugen Luca (Contemporanul, 21 aprilie 1950):
„În majoritatea cazurilor, masa vorbitorilor în cenacluri subliniază cu justeţe elementele bune, respinge manifestările formale, exercită o critică fructuoasă şi însăşi formarea atîtor talente dovedeşte aceasta.
Însă, la şedinţele cenaclurilor se strecoară uneori şi elemente duşmănoase, venite special pentru a semăna confuzie, pentru a-i deruta pe ucenicii scrisului, pentru a îngreuna munca celor de la conducere. Duşmanii de clasă caută să înăbuşe şi să întîrzie creşterea şi dezvoltarea literaturii noastre.
Să dăm o pildă: la o şedinţă comemorativă închinată sărbătoririi lui Eminescu şi organizată de cenaclul tineretului, o doamnă îmbrăcată într-un elegant mantou, şi făcînd figură stranie în grupul muncitorilor, s-a revoltat pentru motivul că discuţia şi versurile omagiale se refereau mai ales la patriotismul celui care a cîntat Comuna din Paris, la ura lui împotriva exploatatorilor, la dragostea lui pentru popor, la caracterul popular al operei sale. D-na cu mantou era indignată că nu s-a amintit nimic despre «florile de tei şi altele», care constituie, după d-sa, specificul creaţiei eminesciene. Bineînţeles că nervoasa preopinentă a fost repede pusă la punct, dar izbucnirea ei nu rămîne mai puţin revelatoare“.
În articolul Recitindu-l pe Eminescu, avem atîtea de învăţat, din Flacăra, 14 ianuarie 1950, Eugen Jebeleanu relatează următoarea întîmplare:
„La una dintre conferinţele închinate lui Eminescu, în sala tixită de oameni ai muncii şi de un tineret şcolar pasionat şi sobru în acelaşi timp, am putut zări o figură stranie, un fel de mumie crispată şi degradată în mii de zbîrcituri.
Nimic nu părea viu în acea apariţie, în afară de expresia de uluială şi de un fel de ură neputincioasă pe care o putea constata ori de cîte ori conferenţiarul înfăţişa noi documente acuzatoare împotriva clasei stăpînitoare, care l-a exploatat şi l-a ucis pe poet“.
Contrar a ceea ce s-ar putea crede, adică a unei invenții literare (scena pare ruptă din schemele unor poeme (cadavrul, mumia trecutului, însufleţită doar de ura faţă de noile realizări e un motiv poetic larg răspîndit la momentul respectiv), relatarea vizează un fapt petrecut cu un personaj real:
„Cadavrul era fostul «junimist» S.M. (probabil Simion Mehedinţi – n.n.) şi uluiala şi ura sa erau explicabile: el însuşi făcea parte dintre vinovaţi, dintre vinovaţii care îşi închipuiseră că stăpînirea lor va fi veşnică şi că tragedia – de ei provocată – a vieţii lui Eminescu nu va fi niciodată cunoscută sub aspectele ei reale“.
Un alt mare sărbătorit al acestei perioade, I.L. Caragiale, e şi el înfăţişat ca descoperit abia acum într-o lumină adevărată:
„Opera lui Caragiale constituie o gigantică moştenire culturală a poporului nostru. Nemaifiind la discreţia criticilor burghezi, care s-o răstălmăcească după nevoile lor de clasă, declarînd-o străină de sufletul poporului nostru, ea poate fi văzută azi în toată strălucirea ei, sub razele ştiinţei marxist-leniniste, ale cercetării cu adevărat ştiinţifice. Noi şi noi faţete ale acestei nestemate, care o constituie creaţia lui Caragiale, vor ieşi la iveală, iar acţiunea ei educativă, de înălţare a conştiinţei, asupra maselor populare, va creşte încontinuu – abia acum se va manifesta mai rodnic şi mai spornic“. (Mihai Beniuc, „Viaţa şi opera lui I.L. Caragiale“, în Studii şi conferinţe cu prilejul centenarului I.L. Caragiale, E.S.P.L.A., Bucureşti, 1952, pag. 88).