Treierişul lui 1949 se anunţa pentru plasă, ca şi cel din anii anteriori – 1947-1948 – drept un fel de Stalingrad al mobilizării. Aşa zisese primul-secretar al Comitetului PMR al plăşii, Gavrilă Nenicu, pînă mai ieri croitor sărac, după cum scria în sutele de biografii întocmite cam la o lună o dată, cînd venea o nouă şi cruntă verificare. Toţi cei din sală aplaudară la cuvîntul Stalingrad. De fapt, ţîşniseră în picioare şi bătuseră din palme pînă li se înroşiseră, la prima parte din denumirea oraşului legendar, Stalin. Gavrilă Nenicu, tocmai pentru că fusese croitor, reuşise să citească şi el cîte ceva, spre deosebire de mulţi din sală, care nu făcuseră asta din simplul motiv că nu ştiau carte. Acum, cînd sala răsuna de aplauze şi strigăte, se felicită pentru că, zisese Stalingrad şi nu Austerlitz, cum îi venise pe buze prima dată.
De cîţiva ani, cotele se luau direct de la arie. Delegaţia de treieriş condusă de primarul şi notarul satului cîntărea recolta gospodarului. Un ins care ştia să socotească, tocmai de aia desemnat ca membru al Delegaţiei, calcula cît trebuie să predea, în care scop, zicea cu voce tare, 3 scrim şi 4 păstrăm!, gospodarul lua cota, şi o ducea mai încolo, la altă masă, unde se găseau membrii Comisiei de stat pentru colectare, o dădea şi, după ce lua banii şi-i vîra în buzunar, se întorcea la căruţa sa cu un aer descumpănit, exprimat printr-o veselie neghioabă.
— Gata! dăduse pe nimic trei sferturi din ce recoltase. Se întorcea acasă cu o baniţă de grîu pe care ar fi putut-o căra şi cu spinarea. Cum însă venise pînă aici cu căruţa, n-avea încotro, trebuia să lase sacul, mă rog!, săculeţul în căruţă.
La instructajul de la judeţ, celor de la plasă li se atrăsese din nou atenţia că sarcina lor revoluţionară consta în aducerea recoltei, cu sau fără gospodar, de pe lan, direct la locul de treieriş. Cantitatea de cereale era calculată în funcţie de cantitatea treierată. Din experienţa anilor anteriori, se constatase că unii producători încercau să tragă pe sfoară statul de democraţie populară ajungînd la locul de treieriş cu mai puţin grîu decît încărcase înainte de a se pune în mişcare de la marginea lanului.
Anul acesta şmecheriile n-aveau însă cum să mai ţină. Se luaseră măsuri ferme pentru ca gospodarii să vină direct la arie, fără nici un ocol. Pentru aceasta se crease o rută obligatorie. Lanurile de grîu se găseau de o parte şi de alta a şoselei Floreşti-Vidra. Ruta obligatorie însemna porţiunea de şosea dintre capătul lanului şi marginea satului, unde fusese amenajată Aria. Cu tot ce era obligatoriu să cuprindă:
Steagurile Partidului, măsuţa la care avea să stea Delegaţia de treieriș, măsuţa de prezidiu de la căminul cultural, Panoul cu Gazeta de perete a ariei, alimentată cu caricaturi făcute de Gelu Voinea, caricaturistul plasei, dus de la o arie la alta cu GAZ-ul,lasei, postul de veghe al miliţianului. Pînă aici, gospodarul n-avea cum să se abată de la rută. Putea s-o facă pînă ajungea la şosea. Pentru ca asta să nu se întîmple, fiecare gospodar era însoţit de la lan pînă la şosea de un grup alcătuit de comuniştii din sat, miliţieni, securişti în civil şi activişti de la plasă, uşor de recunoscut după şepcile lor muncitoreşti.
Cu toate acestea, activiştii de la plasă şi cei de la judeţ intraseră în panică.
Peste cîteva zile începea treierişul (mai precis peste trei zile şi două ore, pentru că Operaţiunea se declanşa la nivelul întregii ţări, la oră fixă, anunţată prin Poştă secretă) şi în Vintileasa nu se întîmpla nimic duşmănos.
Nu apăruseră sfinţi pe geamuri, nu luase foc combina sovietică, adusă în sat, cu trenuleţul mixt Floreşti-Vidra, în cadrul unei festivităţi la care participase însăşi Ana Pauker din partea Conducerii de partid şi de stat, nu se decoloraseră iremediabil articolele de la Gazeta de Perete, sub nasul lui Stalin din portretul uriaş, care-i întîmpina pe plugarii muncitori, nu se ivise nici o mustaţă făcută cu cărbune subversiv, în sat nu apăruse nici un zvon chiaburesc.
Pe aleea prost pietruită, care ducea pînă la sediu, se înşirau de o parte şi de alta, panouri de propagandă şi agitaţie despre vigilenţa de clasă.
Toate aveau drept teză adevărul:
Duşmanul nu doarme.
Pentru a fi convingătoare, panourile înfăţişau un cap de duşman, cu părul vîlvoi şi urechile mari. Capul se prefăcea că doarme. Oricine trecea pe alee, chiar şi cei care nu începuseră încă Şcoala de alfabetizare de un an şi trei luni, sesizau printre pleoapele aparent închise privirea duşmănoasă, în spatele căreia colcăiau planurile contrarevoluţionare.
Dintre toate confruntările cu care un activist se putea întîlni, aceasta era cea mai dificilă:
Duşmanul părea că doarme.
Tocmai faptul că nu se întîmpla nimic duşmănos îi scotea din minţi pe cei de la raion. Nopţi întregi fură sacrificate şedinţelor lungi, interminabile, cu activul, avînd un singur punct pe ordinea de zi:
Ce face duşmanul de clasă nefăcînd nimic.
Trecu astfel treierişul.
La colectări plasa ieşi catastrofal.
Nu se strînsese nici un sfert din cantitatea de grîu planificată. Şi asta din simplul motiv că activiştii umblaseră toată ziua beţi de oboseală după noaptea pierdută în şedinţe.
Şi abia acum îşi dădură seama activiştii de la Plasă că acţiunea duşmanului a constat tocmai în faptul că s-a prefăcut că doarme!