Am ajuns acasă, de la birou plecînd, pe la unu noaptea. Am lăsat în urmă o clădire pustie și am pășit pe carosabil pe o stradă pustie.
E ger.
Zăpada scîrție sub tălpi mai ceva ca în pastelurile scrise de Alecsandri privind pe geam afară dintr-un salon de lux, cu sobă de teracotă. Luminile municipalității, amintind că țin de birocrația administrației locale, sînt reci și sporesc impresia de singurătate.
Cum intru în casă, mă surprinde ordinea. E vorba de ordinea anterioară, distrusă timp de cîteva zile de Motănel. Tzontzy doarme, ca de obicei, în culcușul din biroul de lucru al Doinei. Aseară, cînd Motănel mai era la noi, se ascunsese în ungherul tradițional, din spatele biroului meu. Motty s-a lungit pe plapumă la picioarele Doinei, în camera cu televizorul. Televizorul merge, ca de obicei, fără sonor. Încă din hol văd pe pereții sufrageriei umbrele polițiștilor care fac, în film, o descindere, cu arma-n mîini. Pisica e la locul ei, în culcușul de pe balcon. Ieri noapte dormea pe canapeaua din dormitor. Balconul era ocupat de Motănel. Motty se retrăsese sub masa din sufragerie.
Revenirea la ordinea stabilită se explică prin plecarea Motănelului. În fine, azi dimineață, Doina a primit telefonul mult așteptat. Prezentîndu-se la Cabinet pentru a se interesa de pisoiul dispărut, Stăpînul a primit numărul de telefon al Doinei. Doina s-a pregătit de plecare. Evident, i-am zis să mă aștepte (aveam de înregistrat Pastila de dimineață), ca să fiu și eu martor la momentul Predare-Primire. Doina a mormăit ceva. Eram convins c-o să mă aștepte. Cînd am terminat, m-am repezit în sufragerie, gata să merg și eu. Doina plecase cu Motănelul. La întoarcere mi-a zis că nu m-a așteptat, pentru că Stăpînul i-a dat întîlnire în fața Cabinetului veterinar și nu voia să întîrzie. Eu cred că și-a spus cuvîntul ostilitatea Doinei față de relația dintre mine și Motănel. Întreaga prestație a Doinea se întemeiază pe convingerea că eu sînt un analfabet funcțional în privința mîțelor și a cîinilor. Ea e însă doctor docent, o conducătoare de doctorat. Nu știu să mă port cu pisicile, explică ea fuga lui Motty de mine, deși stă cu noi de vreo 5 ani, și nepăsarea lui Tzontzy cînd îl strig. De aici îndemnul zilnic de a încerca să mi-l apropii pe Motty și satisfacția ei nici măcar ascunsă că nu reușesc în tentativele mele, pentru că pur și simplu nu mă pricep. Pisicuța, mai întîi, și Motănelul mai apoi, au contrazis-o. Motănelul cel puțin, deși mă cunoscuse doar de 24 de ore, s-a pisicit cu mine cum n-au făcut-o nici Tzontzy și nici Motty. Indiscutabil, ascendentul Doinei asupra mea la capitolul cîini și pisici se îndrepta spre ruină.
Deși în apartament e, în fine, liniște, liniștea făgăduită electoral de Ion Iliescu prin anii ʼ90, totuși eu simt lipsa Motănelului.
După cîteva ore de somn în culcușul Pisicii, Motănelul a început să umble prin apartament. Privirile vioaie, mișcările agile, nasul vîrît peste tot, mărturiseau o curioasă dezinhibare. Să ajungi într-o casă străină, după experiența rătăcirii prin frig și, să te comporți ca și cum ai fi stat acolo de un veac! – asta da performanță. Totul în acest Pisoi mărturisea o energie ce se cerea consumată. Avem în casă cinci mingici luate pentru cei doi, ca să se joace. S-au jucat pe Dracu! După cîteva rostogoliri le-au abandonat. Motanul le-a găsit și timp de o zi nu le-a lăsat în pace. La micul dejun s-a înființat Pisicuța. Timorat, Motty n-a mai avut curajul să se prezinte. Și-a făcut apariția și Motănelul. Nu maiestuos, prezidențial, ca Tzonty. Nu greoi, dar discret, ca Motty. A intrat în fugă, s-a oprit în mijlocul bucătăriei, și brusc s-a rostogolit pe burtă fără să-i fi cerut cineva asta. I-am întins o bucată de parizer. A mirosit-o fără s-o apuce. După care s-a lungit în spatele Pisicuței și a atins-o pe coadă, ca și cum ar fi invitat-o la joacă. Pisicuța e de fapt Pisică. Ditamai Pisica, serioasă, matură, la locul ei. Nu mai de giumbușlucuri nu-i ardea, mai ales că era și dimineața. S-a întors spre Motănel și i-a ars un miorlăit amenințător. Culmea, Motănel nu s-a speriat. A continuat s-o privească la fel de zglobiu ca înainte, ca și cum i-ar fi zis, Mătușă, nu știi de glumă?! Peste puțin timp mi-a sărit în brațe și, de aici, pe masă. După ce-a inspectat prin pipăire cu mirosul s-a întors pe podele și s-a năpustit asupra labei mele din papuc, înlănțuind-o cu ghearele și mușcînd-o.
Tot în joacă.
Se înțelege că Motănel a dat apartamentului un aer tineresc, dinamic, înviorător.
Mai lipsea să ne ia – pe mine și e Doina – la horă sau la joaca de-a prinselea.
Nu știu cum am fi făcut față acestui neobosit dinam viu, cu mustăți și gheare.
Cu toate acestea, acum, noaptea, îmi dau seama că-mi lipsește.
După trei încercări, aveam în fine în apartament, o pisică.
Una ca în manuale.
A plecat.
Am rămas cu trei mîțe plicticoase.